Arta in Italia

Imensa mostenire artistica si culturala a Italiei este cea mai mare bogatie a ei. Timp de peste 3.000 de ani, picturile, sculpturile, mozaicurile, operele şi lucrările de literatură ale nenumăraţilor artişti, compozitori şi scriitori au modelat şi au definit civilizaţia occidentală.

PICTURA Şl SCULPTURA

Grecia şi Roma

Arta greacă a pătruns în Sicilia şi în sudul Italiei în secolul al VII-leaî.Hr., odată cu apariţia aşeză­rilor greceşti din Magna Graecia (vezi pag. 18). Cele mai deosebite monumente care s-au păs­trat sunt templele de la Paestum, Agrigento şi teatrele semicirculare de la Taormina şi Syracuza. Puţine lucrări de pictură din acele vremuri au supravieţuit, dar influenţa grecească se poate vedea pe vasele pictate şi pe mormin­tele etrusce din centrul Italiei şi din frescele decorative care împodobesc vilele romane, cele mai cunoscute lucrări găsindu-se la Pompei şi la Muzeul Arheologic Naţional din Neapole.

Arta etruscă şi cea romană s-a inspirat de la greci şi în lucrările de mozaic, pe care îl găseai pe podelele şi pe pereţii caselor şi templelor din toată Italia. Tot la Neapole şi Pompei se găsesc cele mai fine mozaicuri din era romană, deşi cele mai frumoase aparţin secolului al lll-lea, la Piazza Armerina din Sicilia. O influenţă mai mare a avut-o sculptura elenistică, al cărei impact nu s-a simţit doar în timpul perioadei Imperiului Roman, dar şi de-a lungul Renaşterii şi al revenirii neoclasicismului, în secolele al XVII-lea şi al XlX-lea. Muzeele din toată Italia, dar mai ales cele din Roma, conţin capo­dopere ale sculpturii din timpul Imperiului Roman, lucrări care datorează Greciei execuţia ireproşabilă. Cam acelaşi lucru se poate spune despre sculptura etruscă, deşi au supravieţuit puţine lucrări, cele mai bune aflându-se în Villa Giulia din Roma şi în micile muzee provinciale din Toscana, Umbria şi Lazio.

Imperiul Bizantin

Arta Imperiului Bizantin s-a născut din hotărâ­rea de a împărţi vechiul Imperiu Roman în două: o parte vestică, având capitala la Roma, şi un imperiu estic, cu punctul central la Constantinopol (Istanbulul de azi). Cu rădăcini adânci în Imperiul Roman de Răsărit, arta  bizantină a dezvoltat de-a lungul timpului tră­sături distinctive, devenind un hibrid de stil cla­sic şi multe elemente ornamentale ale stilului oriental. îl găsim în special în mozaicuri, o formă de artă care pare să se fi potrivit perfect stilului bizantin, predispus spre ornamentare, abstract, folosind cu predilecţie auriul şi alte fundaluri bogat colorate.

Stilul bizantin a poposit pentru prima oară pe pământurile italiene odată cu lustinian, împăratul bizantin care a recucerit, în secolul al Vl-lea, teritoriile italiene de la goţi, invadatori din Europa Centrală. Şi-a stabilit capitala la Ravena, un oraş încă împodobit cu cel mai fru­mos mozaic din Europa, deşi mai există şi alte mozaicuri magnifice în Aquileia, Milano, Roma şi în alte oraşe. Una dintre caracteristicile artei bizantine a fost longevitatea, tradiţia mozaicu­lui rămânând o componentă a construcţiilor; îl regăsim în Basilica San Marco din Veneţia, în Baptisteriul din Florenţa şi în alte construcţii până prin secolul al Xll-lea şi mai târziu.

Prerenaşterea

Influenţa bizantină în pictură s-a estompat cu greu. în pictură, trei imagini stilizate au domi­nat arta italiană timp de mai bine de 500 de ani: portretele sfinţilor, Madona cu pruncul şi „Christus Triumphans”, o pictură reprezentându-l pe lisus pe cruce. începând cu secolul al XlV-lea, pe măsură ce oraşele deveneau mai bogate şi rafinamentul cultural creştea, aceste imagini au devenit obositoare şi anacronice. Oricum, tre­cerea la noua expresie – care prevestea Renaşterea – a fost lentă şi treptată.

Nasterea lui Venus- Boticelli- Una dintre cele mai reprezentative picturi ale Renasterii

Unul dintre primii artişti care au „luat de coar­ne” noul stil a fost Roman Pietro Cavallini (circa 1250-circa 1330), un mozaicar bizantin care pe la jumătatea carierei a început să exploreze posi­bilitatea de a picta frescă. A lucrat pentru o vreme în Basilica Sf. Francisc (1228) din Assisi, o Mozaic din Sant’Apollinare Novo, din Ravena, înfă­ţişând-o pe Madona cu pruncul (secolul al XVI-lea), singura clădire reprezentativă în dezvoltarea artei italiene. Aici l-a întâlnit pe Cimabue (circa 1240-circa 1302), minunat descris de criticul de artă Giorgio Vasari drept „părintele picturii italiene”. La scurt timp după aceea, lucrează cu elevul lui Cimabue, Giotto di Bondone (circa 1266-1337), singura figură proeminentă a artei prerenascentiste euro­pene. Pornind de la încercările făcute de Cimabue şi alţii, Giotto a introdus în lucrările sale realismul, povestirea, emoţia şi perspectiva linia­ră, desfiinţând stilul bizantin rigid, încorsetat şi pompos pe care se baza arta italiană de până atunci. Schimbări asemănătoare au avut loc şi în sculptură, o formă de artă neglijată mult timp, ele fiind realizate, în primul rând, de către artiştii toscani Nicola Pisano (1220-1284) şi Arnolfo di Cambrio (circa 1245-1302).

 

Renaşterea

Marele curent al Renaşterii care a cuprins Italia şi alte ţări în secolele al XV-lea şi al XVI-lea nu a fost un fenomen apărut peste noapte. Schimbările au apărut în artă şi în societate înainte cu două-trei sute de ani, dar au fost gră­bite de bunăstarea crescândă şi de rafinamentul oraşelor independente, de dezvoltarea ştiinţei, de redeşteptarea interesului pentru artele clasi­ce şi filosofie, de farmecul umanismului – noţiunea că rasa umană, şi nu o divinitate, este esenţa tuturor lucrurilor – şi de faptul că erau tot mai mulţi patroni ai artelor precum Medici în Florenţa, ale căror comisioane eliberau arti­ştii de nevoia de a face arta conservatoare cerută (şi plătită) de Biserică. Innoirea a venit la timpul potrivit, mai ales în Florenţa, unde condiţiile create artiştilor au dat roade. Filippo Brunelleschi (1377-1446) a fluturat drapelul pentru arhitectură, Donatello (1386-1466) a fost pionier în sculptură, iar Masaccio (1401-1428) a stabilit noi standarde în pictură. Drumul fiind deschis, artiştii din toată Italia, nu numai din Florenţa, şi-au încer­cat talentul. Cel mai important centru cultural a fost Veneţia, a cărei imensă bogăţie şi cosmo­politanism şi-au găsit expresia artistică în lucră­rile lui Vittore Carpaccio, Giovanni Bellini, Tiziano, Jacopo Tintoretto şi mulţi alţii.

                                                  Palatul Dogilor din Venetia

 

Renaşterea înaltă (a Titanilor) şi Renaşterea târzie (Manierismul)

Despre Renaştere se poate spune că a durat o bună parte din secolul al XV-lea. Ultima lui perioadă, în primii 25 de ani ai secolului al XVI-lea, este numită Renaşterea înaltă. Trei nume sfinte au dominat această perioadă: Leonardo da Vinci (1452-1519), Michelangelo (1475-1564) şi Rafael (1483-1520), oameni de o genialitate extraordinară, ale căror lucrări nu pot fi categorisite sau clasificate.

Renaşterea încrederii în sine a fost, în cele din urmă, pierdută ca urmare a deteriorării continue a situaţiei politice, care a atins cote dramatice în 1527, când Imperiul Roman şi papalitatea au fost atacate de armata imperială a lui Carol al V-lea. Nesiguranţa acelor vremuri s-a reflectat în Manierism, un gen artistic ce face legătura între Renaştere şi perioada barocă. Aşa cum sugerează şi numele, apropierea de celălalt stil a fost manierată, punându-l mai pre­sus de substanţă şi meşteşugul mai presus de naturalism. Vechile convenţii legate de culori, proporţii şi compoziţie au fost încălcate delibe­rat. Ultimele lucrări ale lui Michelangelo şi Rafael arată clar tendinţele manieriste, multe dintre ele fiind preluate şi perfecţionate de artişti precum Pontormo (1494-1556), Rosso Fiorentino (1494-1540) şi Parmigianino (1503-1540).

Barocul

Arta barocă a fost expresia unui nou spirit de încredere în sine născut la sfârşitul secolului al XVI-lea de Reforma Catolică, o mişcare pro­mulgată de Biserica romano-catolică împotriva răspândirii religiei protestante. Scriitorul italian Luigi Barzini a dat o definiţie, împărtăşită de mulţi, a artei baroce ca fiind „ceva plin de com­plicaţii inutile, plicticos, capricios şi excentric” („Italienii”, 1964). Stilul s-a dezvoltat enorm la Roma, unde papalitatea a devenit cel mai mare protector, dar şi-a găsit expresia trimfătoare şi la Neapole, Lecce, Torino şi Palermo. Cele mai reprezentative lucrări sunt cele din sculptură si arhitectură. Cel mai important este exuberantul Gianlorenzo Bernini (1598-1680), iar cel mai neliniştit şi introvertit rival, Francesco Borromini (1599-1667).

Pictura în stil baroc, deşi mai puţin conturată, a avut maeştrii ei, cel mai important fiind Caravaggio (1573-1610), care a realizat lucrări de un realism grafic revoluţionar, şi dinastia Carracci (Ludovico, Annibale şi Agostino), a căror abordare tinde spre o percepţie mai rece şi mai restrânsă a artei clasice.

Spre zilele noastre abordarea exemplificată de dinastia Carracci a fost urmată şi în secolul al XVII-lea, când Europa era din nou străbătută de o nouă pasiune pentru idealul clasic în artă. Neoclasicismul, aşa cum este cunoscută această mişcare în artă, a fost mai vizibil în sculptură, unde virtuozitatea stilului sobru a fost exemplificată de artişti precum Antonio Canova (1757-1822). Pictura din acea perioadă are tendinţe spre încărcatul stil rococo, un stil senzual care a luat naştere în Franţa şi care şi-a găsit locul în decadenta lume a Veneţiei secolului al XVII-lea, reprezentat de pictori pre­cum Giovanni Battista Tiepolo (1696-1770).

Jumătatea secolului al XlX-lea a fost anima­tă de Macchiaoli, un grup de pictori din Toscana, a căror nouă abordare a stilului şi culorii reflectă impresionismul francez. Parisul a sedus cel mai cuboscut pictor al sfârşitului de secol XIX, Amedeo Modigliani (1884-1920), care şi-a petrecut mare parte din viaţă în acest oraş. Parisul este şi locul de naştere al futuris­mului, o mişcare fondată în 1909 de un grup de italieni aflaţi la Paris, care adorau să întruchi­peze drama şi dinamismul epocii mecanice.

In timpul secolului al XX-lea, influenţa artis­tică a Italiei a fost periferică – suprarealistul Giorgio de Chirico (1888-1978) a fost ultimul pictor italian de renume internaţional. Astăzi, lunga ei tradiţie istorică îşi găseşte expresia în alte domenii, nu mai puţin glorioase, precum desig- nul şi moda, în care Michelangelo, Leonardo sau alţi înaintaşi celebri ar fi lucrat dacă ar fi trăit.

ARHITECTURA

Printre cele mai vechi opere arhitectonice descoperite în Italia se numără preistoricele nuraghi din Sardinia, locuinţe circulare din pia­tră despre care se ştie foarte puţin. Urmează apoi templele şi teatrele din perioada Magna Graecia, din sudul Italiei, zonă care a fost colonizată de greci prin anul 800 Î.Hr. Elementele clasice ale acestor construcţii au influenţat arhitectura etruscă şi pe cea roma­nă, deşi s-au păstrat foarte puţine dovezi ale necropolelor care au existat în centrul Italiei. Asta deoarece construcţiile erau din lemn şi n-au rezistat timpului. S-au păstrat totuşi elemente care au fost preluate de arhitectura romană – arcul de triumf şi basilica – deşi folosirea inovativă a cupolei şi a unor  materia­le noi, cum este cimentul (la ridicarea Panthe- onului, de exemplu), a permis romanilor să construiască la scară mai mare decât grecii.

Detaliile din marmura pictata ale Catedralei San Marco din Venetia

Arhitectura bizantină a împrumutat atât de la romani (deci, şi de la greci), cât şi din Orient. Multe construcţii ale vremii se bazau pe bazilica sau crucea grecească, cea din urmă având designul unui dom ridicat deasupra unei baze pătrate sau dreptunghiulare. Stilul tradiţional oriental, mult mai încărcat, este observat cel mai bine în bisericile San Marco din Veneţia şi San Vitale din Ravenna şi în mai mică măsură la Catedrala Monreale din Sicilia, unde formele bizantine au fost amestecate cu elemente exotice şi nord-europene, introduse de invadatorii arabi şi normanzi.

Acest amestec de tradiţii a influenţat arhi­tectura italiană timp de secole, în special stilul romanesc, care s-a dezvoltat prin secolul al X-lea.

Formele stilului, simple, cu cupole rotunjite, variază de la o regiune la alta, de la construc­ţiile din Sicilia şi Puglia, deseori nuanţate cu elemente decorative de influenţă arabă, la clă­dirile din Lombardia, cu marmură dungată în alb şi negru, decorate cu sculpturi, sau la clă­dirile romanesc pisane, din nord. Foarte des întâlnit în toată ţara, popularitatea stilului romanesc a fost stimulată de avalanşa de con­strucţii bisericeşti care a urmat apariţiei oraşe­lor independente după Evul Mediu.

Cam prin secolul al Xll-lea, stilul romanesc a fost însufleţit şi, în cele din urmă, înlocuit de arhitectura gotică, un stil care la origine se identifică prin ogivele sale, bolţile şi ferestrele rotunde cu elemente florale şi prin înclinaţia spre interioarele aerisite şi o subliniere a verti­calităţii. Stilul a fost adus din Franţa, găsindu-şi întâi expresia în clădiri simple, dar care au avut o mare influenţă, precum Biseria Sf. Francisc de Assisi. Asemenea stilului romanesc, s-a extins şi a suferit mutaţii rapid, extinderea sa fiind favorizată de bogăţia construcţiilor civile şi a bisericilor din bogatele şi deja bine aşeza­tele oraşe independente. Fuziunea celor două stiluri este mai vizibilă în marile catedrale şi clădiri publice din Siena, Pisa, Florenţa şi Orvieto. Goticul predomină doar rareori, exemplele cele mai „glorioase” fiind Domul din Milano sau Palatul Dogilor din Veneţia.

                                                      Detaliile arhitecturale ale Catedralei din Siena

Arhitectura renascentistă a dus la reapari­ţia formelor şi idealurilor clasice. Deşi stilul gotic ajunsese la apogeu, arhitecţi precum flo­rentinul Filippo Brunelleschi (1377-1446) au adaptat formele antice la construcţiile noi. Munca lui Brunelleschi a fost continuată de Michelozzo, Leon Battista Alberti şi Bramante, care au conceput planul fundamental al Basilicii Sf. Petru din Roma – deşi cel mai mare arhitect al acelor vremuri a fost Andrea Palladio (1508-1580), ale cărui lucrări din Veneţia şi Vicenza şi din alte oraşe continuă să influenţeze arhitectura şi în ziua de astăzi.

Puritatea liniilor şi a formelor stilului renascentist a deschis calea stilului baroc, un stil exuberant, ale cărui elemente complexe, teatrale şi bogat decorate au exprimat opti­mismul încrezător al Reformei Catolice. Exuberanţa religioasă şi arhitecturală şi-a găsit extrema exprimare la Roma, unde patronajul  papal a alimentat perioada de avânt din cons­trucţii din secolul al XVII-lea, perioadă condu­să de cei mai mari exponenţi ai stilului, Gianlorenzo Bernini (1598-1680) şi Francesco Borromini (1599-1667). In cele din urmă, energia barocului a des­chis calea celei mai blânde creaţii a secolului al XVIII-lea, neoclasicismul, un reviriment al stilului clasic, care nu avea subtilitatea lui Palladio şi a contemporanilor săi. Art nouveau şi-a făcut o scurtă apariţie în secolul al XIX- lea, remarcabile fiind bolţile acoperite cu sti­clă din Milano şi Neapole. în epoca modernă, arhitectura italiană oglindeşte dezvoltarea bogatei moşteniri lăsate de stilul italian, aşa cum celebrul arhitect Renzo Piano, care a coordonat proiectul Centrului Pompidou de la Paris, a dat un nou impuls unei tradiţii remarcabile de peste 3.000 de ani.

MUZICA

Imensa contribuţie a Italiei în domeniul muzicii clasice a început din secolul al Xl-lea, când un călugăr toscan, Guido Monaco (995-1050), a creat portativul, iar notaţia cu portativ şi chei este folosită şi acum. Italia a dat lumii şi unul dintre primii compozitori pe care îi cunoaş­tem, Francesco Landini (circa 1325-1397). în perioada Evului Mediu predominau muzica religioasă şi corală, cel mai cunoscut compozi­tor al acelei perioade fiind Giovanni Palestrina (1524-1594). Muzica laică din acea vreme se exprima, de obicei, fie sub forma madrigaluri- lor, un gen muzical în care poeziile erau puse pe muzică, fie sub cea a spectacolelor de la nunţi, ambele forme stând la temelia celei mai importante moşteniri muzicale a Italiei – opera.

                                                          Compozitorul Giuseppe Verdi

Primele spectacole de operă au fost mult puse în umbră de dezvoltarea muzicii instru-mentale. Un triumvirat de compozitori a per-fecţionat şi dezvoltat acest tip de muzică: Girolamo Frescobaldi (1583-1643) a compus în special pentru orgă, Arcangelo Corelli (1653-1713) pentru violină şi Domenico Scarlatti (1685-1757) pentru clavecin. Veneţia, unul dintre marile centre muzicale italiene ale vremii, în parte datorită corului şi orchestrei de la San Marco, l-a dăruit pe Antonio Vivaldi (1678-1741). Ignorat în timpul vieţii, a murit sărac la Viena, iar acum este celebru pentru lucrările sale, cea mai cunoscută fiind  „Anotimpurile”. Vivaldi a compus 454 de concerte, ceea ce l-a ajutat să pună bazele structurii concertului în trei mişcări (repede-lent- repede). Tomaso Albinoni (1671-1750), com­pozitor şi contemporan cu Vivaldi, a cunoscut şi el gloria modernă – superbul „Canon” este, probabil, cea mai cunoscută realizare a sa.

 

OPERA

Originile exacte ale operei sunt foarte dispu­tate. Mulţi spun că are rădăcinile în intermediile din Florenţa şi alte ceremonii de nuntă, spec­tacole care includeau o serie de scene în care se cânta şi se dansa. Membrii unei academii din Florenţa, cunoscuţi sub numele de Camerata, inspiraţi de aceste spectacole, au combinat elemente ale teatrului grec cu declamaţia muzicală. în 1597, doi dintre mem­brii academiei, Jacopo Peri şi Ottavio Rinuccini, au creat „Dafne”, o lucrare pe care mulţi o consideră a fi prima operă, şi „Euridice”, prima operă care a supravieţuit în formă completă (piesa a fost jucată prima dată la Palazzo Pitti din Florenţa, pentru a celebra căsătorie a lui Henric al IV-lea cu Maria de Medici).

Primul compozitor cunoscut care a îmbrăţi­şat acest stil a fost Claudio Monteverdi (1567- 1643), profesor de muzică la San Marco, a cărui compoziţie, „Orfeu”, a dus la recunoaşterea operei ca stil muzical. Stilul a fost continuu rafi­nat de-a lungul secolului al XVII-lea, cea mai importantă schimbare fiind separarea dintre opera seria, care trata teme grave, inspirate de obicei din mitologie, şi opera buffa, sau opera comică, ce descria deseori personaje şi situaţii din Commedia dell Arte. Curând, toate oraşele mai mari din Italia au avut o clădire a operei, iar în Neapole, Alessandro Scarlatti (1660-1725) defineşte forma uverturii, piesa de deschidere a operei, şi separarea dintre ariile interpretate individual şi recitalurile cu mai mulţi solişti, esenţiale în derularea acţiunii. Din acel moment, multe nume celebre ale operei au fost italiene. O excepţie notabilă este, bineînţeles, Mozart (deşi şi aici a existat un italian, Lorenzo da Ponte, care a scris libretele celor mai impor­tante opere: „Don Giovanni”, „Cosi fan tute” şi „Nunta lui Figaro”). Gioacchino Rossini (1792- 1868) a fost printre primii maeştri ai operei comice, sau uşoare („Wilhelm Tell”, „Bărbierul din Sevilla”). Printre contemporanii care au compus în acelaşi stil se numără Vincenzo Bellini (1801-1835), al cărui geniu melodic şi-a găsit expresia în lucrări precum „Norma”, şi Gaetano Donizzeti (1797-1848), care a combi­nat melodrama („Lucia di Lammermoor”) cu creaţii mai uşoare („Elixirul de dragoste”).

                                      Celebrul tenor Luciano Pavarotti

Epoca de aur a operei începe la sfârşitul secolului al XlX-lea, odată cu apariţia geniilor acestui gen muzical – Giuseppe Verdi (1813-1902) şi Giacomo Puccini (1858-1924). Creaţiile lui Verdi, ample şi romantice, alături de cele ale lui Mozart, formează piatra de temelie a regulilor de bază ale operei („Aida”, „Rigoletto”, „Nabucco” şi „Traviata”). Puccini, la fel de bun, a explorat teme mai moderne, îmbrăţişând ten­dinţa spre verismo, sau realism, în opere precum „Tosca”, „Madame Butterfly”, „Boema”.

Muzica modernă italiană stă în umbra muzicii de operă. Ca dovadă, cel care este considerat cel mai cunoscut nume în lumea muzicii, Luciano Pavarotti (1935-2007), nu este un compozitor, ci un cântăreţ de operă. Moştenirea muzicală a Italiei este sărbătorită prin numeroase festivaluri de prestigiu, care au loc pe tot cuprinsul ţării. Printre cele mai importante se numără Festivalul liric de la Verona, Maggio Musicale de la Florenţa şi Festivalul celor două lumi din Spoleto.

CINEMA

Filmul italian explică multe din ceea ce ştim, sau credem că ştim despre Italia modernă. Regizorii de film de după cel de-al Doilea Război Mondial, precum Federico Fellini şi a sa „La Dolce Vita”, şi actori precum Sofia Loren şi Marcello Mastroianni ne-au ajutat să ne facem o idee despre cum arată şi cum se poartă italie­nii. Industria filmului are rădăcini vechi. Primul studio de film din Italia a fost construit la Torino, în 1905. Primul lungmetraj, „Cabiria”, a apărut în 1914. După câţiva ani, industria filmu­lui s-a mutat la Roma, ademenită de vremea mai blândă şi de frumuseţea locurilor. Instau­rarea fascismului a adus o dezvoltare a indus­triei filmului – s-au făcut multe filme în anii ’30 -, dar numai din punct de vedere cantitativ, calitatea e o altă problemă. Majoritatea filmelor din acea perioadă erau producţii slabe, siropoa­se, care nu reflectau realitatea şi care alimentau înclinaţia spre sentimentalism a italienilor.

Altele erau, pur şi simplu, propagandistice. Când Mussolini a deschis faimosul studio Cinecittâ, în 1938, a făcut-o lăudându-se că acele filme vor fi „cea mai bună armă a noas­tră”. Industria filmului a ajuns la maturitate după război. O nouă generaţie de regizori a deschis drumul unui nou stil, neorealismul, un stil curajos care îşi are rădăcinile în realitatea dură a vieţii. „Roma, oraş deschis” (1945) a fost prima capodoperă a lui Roberto Rossellini. Este un film aproape documentar, cu imagini deli­berat sacadate ale camerei, locuri reale şi un scenariu care rareori menajează spectatorul.

Locul fruntaş al lui Rossellini a fost mai apoi ocupat de Luchino Visconti, Michelangelo Antonioni şi Vittorio de Sica, iar mai târziu de Pier Paolo Pasolini şi Federico Fellini. Fiecare dintre ei a explorat, în felul său, schimbările de după război din Italia. Neorealismul a dat culoare abordării hollywoodiene către filmele noir şi noul curent francez şi a deschis drumul regizorilor străini către studiourile italiene („Cleopatra” şi „Ben Hur” sunt două dintre fil­mele de succes care s-au turnat la Cinecittâ).

Dar perioada de glorie a luat sfârşit repede. Iconoclasmul neorealismului – care de altfel a influenţat cinematografia – a avut o viaţă scurtă, iar costurile mari de producţie au împins stu­diourile italiene spre filme cu multă nuditate sau westernuri, ceea ce a adus sfârşitul. Vechile nume – Fellini şi Visconti – încă au mai însemnat ceva şi au mai produs surprize, dar efervescenţa anilor de pionierat s-a spulberat la sfârşitul anilor 70.

Astăzi, regizorii italieni rareori mai dau lovitura. Franco Zeffirelli („Romeo şi Julieta”, „Hamlet”) şi Bernardo Bertolucci („Ultimul tangou la Paris”, „Ultimul împărat”) sunt sin­gurii regizori contemporani cu renume inter­naţional, deşi producţii ca „Cinema Paradiso” (1988) a lui Giuseppe Tornatore şi „Viaţa e frumoasă” (1998) a lui Roberto Benigni au încântat publicul din lumea întreagă.

Marcelo Mastroiani si Anita Ekberg la Fontana din Trevi intr-o scena din filmul “La Dolce Vita, al lui Fellini

LITERATURA

Literatura italiană timpurie este a canonului clasic, ilustru reprezentată de poeţii Virgiliu şi Ovidiu, autorii „Eneidei” şi, respectiv, ai „Metamorfozelor” şi scriitori precum Plinius (Historia Naturalis), lulius Cezar („Războaiele galice”) şi Suetonius („Vieţile celor 12 Cezari”), care au descris istoria Romei şi a imperiului. în teatru, Seneca a explorat idio­mul tragic, în vreme ce Plaut a fost maestrul comediei. Juvenal este cel care satirizează, el este autorul expresiei panem et circenses (pâine şi circ), cu care a ridiculizat decadenţa populaţiei romane care îşi vindea libertatea pentru hrană şi distracţie.

Primatul limbii latine s-a menţinut până în secolul al Xlll-lea, când poeţii franciscani pre­cum Jacopone da Todi şi Sf. Francisc de Assisi, inspirându-se din obiceiurile trubadurilor din Provenţa, au scris în italiana vorbită în acele vremuri. Acest curent a fost continuat de trei dintre cei mai mari reprezentanţi ai literaturii italiene: Dante Alighieri (1265-14321), Petrarca (1304-1374) şi Giovanni Boccaccio (1313-1375). „Divina Comedie” a lui Dante (circa 1321) este unul dintre cele mai frumoa­se poeme epice ale tuturor timpurilor sau limbilor, o lucrare insipirată de dragostea lui Dante pentru frumoasa Beatrice. Tot dragos­tea l-a inspirat şi pe Petrarca, a cărui pasiune pentru Laura a dat naştere sonetelor lirice din „Canzonierre” („Cântece”). Boccaccio a rămas nemuritor pentru subtila naraţiune „II Decamerone” („Decameronul”) (1348-1353), o serie de 100 de poveşti spuse de zece oameni de-a lungul a zece zile în timpul Ciumei negre din Florenţa.

Petrarca şi Boccaccio nu au fost legaţi doar de limba maternă, ci s-au unit în încercarea de a face să renască greaca şi latina, ca limbi lite­rare, formând avangarda umanistică şi clasică pavând drumul spre Renaştere. Idealurile clasice şi-au găsit exprimarea în lucrările umaniştilor precum Leonardo Bruni şi Poliziano şi în versurile lui Michelangelo, care a fost şi pictor, şi sculptor, şi arhitect, dar a compus şi sonete şi alte poezii. Alte scrieri care au avut o mare influenţă au fost „Curteanul” lui Castiglione (1528), un manual despre manierele de la Curte care a circulat în toată Europa, şi „Orlando Furioso” al lui Ariosto, un poem epic despre faptele de vitejie ale cavalerului Orlando şi iubita sa, Angelica. O lucrare care nu a fost considerată importantă la vremea ei, dar este faimoasă astăzi, este „Principele” lui Machiavelli, o extraordinară analiză politică ce îmbină un infailibil studiu al naturii umane cu politica.

După Renaştere, literatura italiană a conti­nuat să producă reprezentanţi remarcabili aparţinând variatelor mişcări literare care au străbătut Europa în secolul al XVII-lea şi al XlX-lea. „Logodnicii” lui Alessandro Manzoni reflectă dezvoltarea romanului ca formă – povestea lui de tânăr îndrăgostit, scrisă într-un dialect italian (o tehnică revolu­ţionară în termenii literari), continuă să facă parte din lectura obligatorie a elevilor italieni şi în ziua de azi. în teatru, figura dominantă este Carlo Goldoni (1707-1793), ale cărui comedii strălucite, incisive, au similitudini cu creaţiile lui Molière, dramaturg francez din secolul al XVII-lea. în poezie, poemele lirice ale lui Giacomo Leopardi (1798-1837) repre­zintă curentul romantic italian cu tot ce are el mai bun, în vreme ce lucrările întunecate ale lui Giosuè Carducci (1835-1907) prevestesc cele mai sumbre curente subterane ale epocii moderne.

Aceste curente şi-au găsit expresia în roma­nele lui Italo Svevo (1861-1928). Neliniştile psihanalitice şi existenţiale acestui curent s-au reflectat şi în lucrările cehului Franz Kafka şi ale francezului Marcel Proust. Aceleaşi nelinişti se regăsesc şi în piesele lui Luigi Pirandello (1867-1936), ale cărui lucrări explorează alie­narea umană şi contradicţiile personalităţii. Secolul al XX-lea a marcat şi apariţia femeilor- scriitor, demnă de apreciat fiind Grazia Deledda (1875-1936), câştigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1926.

Represiunea fascistă a produs propriile capodopere, notabilă fiind cutremurătoarea relatare a lui Primo Levi despre experienţa sa în lagărele de concentrare naziste, şi romanul lui Carlo Levi, „Hristos s-a oprit la Eboli”, în care autorul poveşteşte despre sărăcia întâl­nită în sudul Italiei, în perioada în care a fost deportat politic într-un sat meridional. Ambele lucrări sunt foarte realiste, aşa cum sunt şi lucrările lui Alberto Moravia (1907- 1990), un scriitor ale cărui descrieri ale schimbărilor rapide ce au transformat Italia după război şi-au găsit cititori dincolo de gra­niţele ţării. Acelaşi lucru se poate spune des­pre Umberto Eco („în numele trandafirului”) şi despre cel mai mare scriitor italian modern, Italo Calvino (1923-1989), ale cărui romane subtile şi deseori magice şi nuvele au fost traduse în zeci de limbi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie: National Geographic

 

Related posts

Leave a Comment