Cairo (Partea 3): Plimbare prin zona islamica a orasului

O fotografie din zona islamica a Cairo care surprinde o Madrasa a Moscheii Al Nasir- Egipt

UNESCO, instituţie culturală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a inclus zona islamică din Cairo în Patrimoniul Lumii alături de piramide, Marele Zid Chinezesc şi Veneţia. Este o zonă istorică ce adăposteşte un număr mare de monumente islamice medievale, vizibile la tot pasul. La orizont se văd siluetele ascuţite ale minaretelor şi ale domurilor, expresie a unei epoci când Cairo era cea mai bogată capitală din lume. Zona islamică a oraşului este anterioară cronologic perioadei în care s-au dezvoltat cartiere europene noi, adică centrul modem al capitalei. Deşi, din nefericire, cuvântul „islamic” este asociat uneori cu terorismul, autorităţile egiptene promovează în zilele noastre termenul „fatimid”, sau „zona istorică din Cairo”. Şi chiar aşa stau lucrurile, deşi inima regiunii este cetatea fortificată pe care au întemeiat-o Fatimizii în anul 969. Majoritatea zidurilor care împrejmuiau oraşul au dispărut de mult, dar pe arterele principale au supravieţuit sute de monumente, de la splendide fântâni din marmură, aşezate la stradă, la moschei de dimensiunile unui stadion, care egalează marile catedrale din Europa ca dimensiune şi frumuseţe. Datează din întreaga perioadă islamică, cuprinsă între secolul al X-lea şi secolul al XlX-lea Spre deosebire de cartierele istorice de pretutindeni, care s-au păstrat, s-au curăţat şi s-au adaptat, cartierele istorice din zona islamică a oraşului Cairo nu prea fac concesii de dragul vizitatorilor Situată în inima arealului metropolitan, zona islamică este cămin pentru un număr mare de oameni, demn de secolul XXI, oameni care locuiesc în cartiere medi­evale. Sistemul de alimentare cu apă şi cel de canalizare au cedat de mult, iar cei care şi-au permis, din punct de vedere financiar, s-au mutat acum. Este una dintre cele mai sărace zone ale oraşului. Dacă vezi o imprimantă amărâtă care scoate materiale publicitare, fiind acţionată manual, să ştii că nu e vorba despre o indus­trie moştenită, iar antica maşinărie supravieţuieşte pentru că nu sunt bani pentru înlocuirea ei. Degradarea şi neglijenţa sunt descurajante şi, prin urmare, prezenţa umană este vitală în această parte din Cairo şi datorită ei oraşul nu este doar un simplu muzeu în aer liber.

Planificarea unei plimbari prin zona islamica

Această zonă se întinde pe mai mulţi kilometri pătraţi, aşa că pentru a o explora ai nevoie de zile întregi sau chiar de săptămâni. Din fericire, edificiile importante sunt structurate în mai multe grupuri şi e comod că toate sunt situate pe un anumit traseu El măsoară cam 2,5 km şi poate fi parcurs pe jos. Sunt atât de multe lucruri de văzut, că mai bine mergi pe jos şi, dacă se poate, mai bine faci mai multe vizite.

Poti începe la Khan al-Khalili, marele bazar din centrul zonei. Numai ca să-l străbaţi ai nevoie de o zi întreagă, pentru că are multe alei şi fundături, deşi poţi face o combinaţie între o plimbare în zonă şi o incursiune la Moscheea Al-Azhar din apropiere. La plimbarea următoare poţi merge la Zi­durile de Nord şi poţi vizita Moscheea Al-Hakim, Bayt al-Suhaymi şi cele trei mari complexuri ale mameludlor din Bayn al-Qasreen. O a treia plimbare poate fi la Al-Ghouriyya, după care o iei în jos spre Bab Zuwayla şi spre Piaţa Corturarilor Turiştii de ahă religie decât cea musulmană pot vizita orice monument istoric, în afară de Moscheea Al-Hussein de lângă Khan al-Khalili. Singura condiţie este să-ţi scoţi încălţămintea când să te treacă Podul Al-Azhar. Pe oriunde ai lua-o, ajungi în Piaţa Hussein, la marginea unuia dintre cele mai vechi cartiere negustoreşti din lume, bazarul Khan al-Khalili. lată cea mai frenetică şi cea mai seducătoare imagine a oraşului: oraşul lui Aii Baba şi al lui Aladdin, într-un vacarm de glasuri care se tocmesc. Vânzătorii sunt linguşitori şi te cheamă cu un gest al mâinii. Prin mulţime se strecoară băieţi cu tăvi pe care sunt ceşti de ceai. Totul e strălucitor, cel puţin până ajungi acasă şi observi că luciul s-a dus.  Aceasta este o zonă a negusto­rilor încă din secolul al XlV-lea. în 1384, un emir pe nume Al- Khalili a construit aici un mare khan, adică un han cu trei etaje care să-i găzduiască pe negustorii ambulanţi, precum şi mărfurile lor. La han veneau vizitatori în căutarea bunurilor aduse de caravanele de
negustori, aşa că aceştia au ajuns să vândă şi să facă schimburi pe străzile din apropiere. Hanul lui Al- Khalili a fost demolat în veacul al XVI-lea, când zona îşi consolidase deja statutul de centru comercial. Vestigiile cele mai vechi ale bazaru­lui de azi sunt mai multe porţi din piatră din jurul anului 1500.

Bunurile care se găsesc aici s-au schimbat într-o oarecare măsură, mai degrabă nesemnificativ, ceea ce e surprinzător dacă ne gândim la cât timp s-a scurs de atunci. Piaţa de sclavi s-a închis în 1870, şi aici nu se mai vând mătăsuri, podoabe sau diamante, dar stofe rămâne la fel de importantă. Aroma mirodeniilor se simte din plin pe strada Al-Muizz li-Din Allah, unde standurile gem sub pulberile de diverse culori şi sub săculeţele de seminţe şi păstăi. Spre răsărit, spre aceeaşi stradă, armarii meşteşugesc farfurii şi supiere, căni de cafea şi vârfuri enorme, în formă de semilună, pentru minarete, însă puţin probabil că locuitorii medievali ai oraşului ar recunoaşte cămilele împovărate, prespapieru- rile din alabastru, în formă de piramidă şi alte asemenea obiecte îngrămădite pe standurile din zona centrală a bazarului.

 

Harta zonei Islamice a Cairo

 

Fii gata să te târguieşti, indife­rent ce cumperi. Este un ritual al bazarului, valabil şi pentru egipteni, şi pentru turiştii din străinătate. Există o singură regulă importantă: dacă nu te tocmeşti, e sigur că o să dai pe un obiect mult mai mult decât merită, lată un pont: dacă vezi ceva ce-ţi place, verifică atent cât costă acelaşi obiect la celelalte tarabe. Văzând că preţurile sunt relative, te poţi întoarce şi te poţi târgui cu folos. Fixează-ţi un preţ maxim şi, dacă proprietarul magazinului nu este de acord, poţi pleca oricând.

Dacă vrei să fad o pauză şi să întrerupi o vreme târguiala, retrage-te ia Cafeneaua Fishawy, cea mai veche şi mai îndrăgită cafenea din Cairo. Scaunele şubrede din lemn şi mesele suflate cu aramă se înşiră pe o alee îngustă, puţin mai la nord de Piaţa Al-Hussein. Pereţii sunt împodobiţi cu oglinzi vechi, încadrate în rame grele. Este deschisă non-stop şi se însufleţeşte cu adevărat seara, după ce pleacă majoritatea turiştilor; iar cafeneaua este din nou a localnidlor. Un celebru dient de-al casei a fost scriitorul Naguib Mahfouz câştigător al Premiului Nobel. A crescut în vea’nătate şi mai târziu avea să organizeze reuniuni literare într-o încăpere dosnică, în care plutea fumul dulce de la sheeshas, pipele cu apă, pe care le fumează mulţi egipteni.

După colţ se află o cafenea cu pretenţii, destinată turiştilor; în interiorul ei, dotat cu aer condiţionat, găsim o lume total diferită de cea despre care a scris Mahfouz. Locul e numai bun pentru o gustare de prânz şi ca să-ţi revii din oboseala plimbării. Aceeaşi clădire găzduieşte şi Restau­rantul Khan al-Khalili, o alegere bună pentru ană pentru cei care doresc o atmosferă deosebită.

Ca să vezi cum a arătat iniţial hanul lui Al-Khalili, care se poate să se fi aflat chiar pe această stradă, traversează Al-Azhar prin pasajul pietonal din Piaţa Al-Hussein şi fa o vizită la Wikala din al-Ghouri. O wikala este o variantă mai amplă a unui khan. La un moment dat, în Cairo existau 350 de asemenea locuri, însă dintre puţinele care s-au păstrat acesta este, de departe, în cea mai bună stare. Printr-o poartă înaltă şi ornamentată intri în curtea principală, acolo unde se descărnau mărfurile din caravane. Apoi, bunurile se depozitau şi animalele primeau adăpost în grajdul de la parter, iar negustorii îşi luau camere la etaj. Acum, aceste încăperi sunt ateliere destinate artiştilor din partea locului, unele fiind deschise publicului. Aici se vând şi obiecte de artizanat meşteşugite în regiune. Când pleci de la Wikala, ia-o la dreapta şi mergi înainte, trecând pe lângă o piaţetă de fructe şi legume în aer liber; apoi spre stânga Păşeşte în umbra zidurilor ca nişte turnuri ale unuia dintre cele mai importante edificii din zona islamică a capitalei

 

Moscheea Al-Azhar

Cairo are mai multe moschei cu o vechime de secole întregi. Dacă vrei să vizitezi numai una, probabil că ar fi bine să mergi la Moscheea Al-Azhar întemeiată în anul 970 cLHr. ca loc de nchinăciune şi învăţătură, moscheea aste şi azi, la distanţă de un mileniu, .inul dintre principalele centre de :eologie islamică la care vin studenţi lin toată lumea în fiecare an. De-a lungul istoriei oraşului Cairo, sfinţii din acest lăcaş au fost intermediarii între ocârmuitorii ţării si oamenii de rând, reprezentând uneori o forţă de echilibru, iar alteori ţinta nemulţumirilor: în 1798, când Napoleon a invadat Egiptul, una dintre primele măsuri a fost cucerirea clericilor din Cairo. Dar nu a izbutit şi a trebuit să ordone cavaleriei să pătrundă în moschee, aceasta fiind singura posibilitate de a învinge oraşul răzvrătit Şeicul de la Al-Azhar rămâne autoritatea religioasă de cel mai înalt rang din teritoriu, iar sentinţele date în biroul lui au mai multă greutate decât decretele guvernului. Dar Al-Azhar este şi cârmuitor al Fatimizilor; s-a remarcat prin excentricitate. Pentru că îi plăcea nespus noaptea, a interzis să se mai iacă vreo muncă în timpul zilei. Pentru că ura femeile, a interzis meşteşugul de a face pantofi de damă, astfel încât femeile să nu mai iasă pe stradă. De-a lungul veacurilor, moscheea a fost grajd, închisoare, depozit pentru obiectele care mai târziu aveau să facă parte din colecţia Muzeului de Artă Islamică, dar şi şcoală . Multă vreme a fost o ruină, înainte de reconstrucţia care a avut loc în anii 1980. Acum, singurele elemente originale sunt minaretele ciudate, care arată ca nişte pipemiţe. In faţa moscheii, se află un spaţiu mai larg, capătul unei străzi, care găzduieşte o piaţă în aer liber, emanând arome puternice, în care
se găsesc ceapă, usturoi şi lămâi, aduse din satele din apropiere. Strada respectivă constituie răscrucea principală din Cairo din epoca medievală, strada Al-Muizz li-Bin Allah, purtând numele califului fatimid în numele căruia s-a întemeiat oraşul. Strada e destul de lungă şi coboară spre poarta sudică, Bab Zuwayla, mergând mai de­parte spre Citadelă, fostul sediul al oficialităţilor oraşului. Prea îngustă pentru facilităţi moderne, strada e tot timpul plină de căruţe şi măgari care nici nu se mai văd sub poverile pe care le duc în spate.

Mergând vreo 200 de yarzi pe strada Al-Muizz li-Din Allah, ajungi la o mică alee în stânga, care îţi atrage atenţia imediat prin clădirile cu faţada văruită; este vorba despre o acţiune a departamentului re­sponsabil cu patrimoniul Egiptului Antic Este unul dintre punctele care beneficiază de un proiect ambiţios de restaurare a arterei principale din zona islamică a oraşului. Renovarea s-a concentrat în acest caz pe Bayt al-Suhaymi, cel mai bun exemplu de casă de familie tradiţională din Cairo, aşa cum s-au construit în tot oraşul din vremea mamelucilor şi până în secolul al XlX-lea Aşa-numitul bayt (casă) are o faţadă goală, dai; odată ce a păşit în intrarea ca un tunel, turistul ajunge într-o frumoasă curte interioară, care se vede din toate camerele. Oaspeţii sunt întâmpinaţi într-o impresionantă qa’a, o sală de recepţie la care se ajunge din curte, împodobită cu o fântână din marmură policromă, şi cu un tavan înalt, din lemn pictat. Etajul este rezervat familiilor. De la ferestrele acoperite cu grilaj din lemn (mashrabiyya), femeile vedeau ce se întâmplă jos fără să fie văzute, în încăperi se menţinea răcoare cu ajutorul unor aparate numite malqaf, ventilatoare instalate pe tavan, care împing în jos briza ce vine mai ales din nord, răspândind-o în clădire. Sistemul este uimitor de eficient atât din punct de vedere estetic, cât şi din punct de vedere al costurilor. Fără îndoială că e mai bun decât aerul condiţionat Revenind la strada Al-Muizz li- Bin Allah, la următorul colţ pe partea stângă, se află mica Moschee Aqmaţ a cărei denumire înseamnă „luminată de lună” şi, din câte se pare, a fost inspirată de luminiscenţa pietrei. Poate că în veacul al Xll-lea, când a fost construită, moscheea chiar strălucea ca luna, însă după secole întregi de colb şi praf de cărbune s-a degradat şi şi-a pierdut splendoarea. Dar faţada sculptată rămâne remarcabilă.

 

Madrassa- Scaoala religioasa islamica


Cand ajungi in zona mumita Barquq, vei intalni  Madrassa şi Mausoleul lui Muhammad al-Nasir, clădite de unul dintre cei mai prolifici constructori din istoria oraşului Cairo. în timpul lungii sale domnii, cuprinse între 1293 şi 1340, Al-Nasir i-a dăruit cetăţii 30 de moschei, cea mai cunoscută dintre ale aflându-se în zona Citadelei. Complexul lui de la Bayn al-Qasreen, madrasă şi mausoleu în acelaşi timp, e sufocat între două clădiri uriaşe, dar tot reuşeşte să facă impresie, graţie faţadei aproape simetrice. Intrarea gotică, din marmură albă, provine dintr-o biserică cruciată din Acre (pe teritoriul Israelului de azi), iar minaretul de deasupra are un ornament din stuc, ca o dantelă, etalând un model de influenţă nord-africană. Din nefericire, interio¬rul este foarte degradat şi, de regulă, nu se poate vizita. Cel mai reuşit element din acest complex îl reprezintă Madrassa şi Mausoleul Sultanului Qalawun Se spune că s-a dăditîntr-un singur an, 1285, şi că, pentru a-l construi, ostaşii sultanului îi sileau pe trecători să se alăture truditorilor. Şeicii din oraş s-au mâniat atât de tare, încât iniţial au decretat că este ilegal să se facă rugăciuni în spaţiul acela Dar moştenirea lăsată de Qalawun este aşa de apreciată, că fărădelegile lui au fost date uitării, iar acum este slăvit ca unul dintre cei mai importanţi mameluci, exact ceea ce urmărise el însuşi, fără îndoială.

In complex se intră pe o uşă impunătoare, din bronz. Imediat la stânga se află madrasa, iar la dreapta e mausoleul care a avut drept model Domul Stâncii din Ierusalim, pe care mamelucii tocmai îl recâştigaseră de la cruciaţi. Zidurile mausoleului sunt bătute cu piatră colorată de sus până jos, iar pe panourile ornamentale din marmură stă scris numele lui Mahomed Cenotaful lui Qalawun se află sub un dom înalţ plasat deasupra a patru coloane faraonice, din granit roz.

Sultanul Qalawun a prevăzut şi un maristan, adică un spital, în care se găseau, după spusele călătorului şi istoricului marocan Ibn Battuta, care a vizitat Cairo în 1325, „nenumărate aparate şi leacuri”. Dacă ar fi să dăm crezare unor astfel de relatări istorice, în epoca lui de glorie, spitalul trata 4.000 de pacienţi pe zi. E incredibil faptul că, în zilele noastre, într-o parte din complexul Qalawun funcţionează în continuare o clinică oftalmologică, păstrând o tradiţie neîntreruptă de peste şapte veacuri de îngrijire medicala.

 

Citadela din Cairo

De pe platoul stâncos pe care este situată, deasupra oraşului, Citadela domină orizontul la răsărit. Construcţia a fost începută în 1176 de celebrul general musulman Saladin, care a dorit ca zidurile rezis­tente şi turnurile să fie clădite din piatră adusă de la piramidele din Gizeh. Fortăreaţa a fost sediul puterii în următorii 700 de ani, reconfigurându-se în funcţie de imaginea fiecărei dinastii ce urca la tron. Conducătorii Egiptului s-au mutat din reşedinţele lor medievale în recent construitul Palat Abdeen în anii 1870, dar Citadela şi-a păstrat rolul militar până în perioada 1970. De vreme ce continuă să fie un spaţiu militar, în anumite zone nu este permis accesul, însă cea mai mare parte a complexului este accesibilă publicu­lui. O jumătate de zi trece uşor dacă vizitezi diversele moschei, muzee şi monumente dintre zidurile lui.

Panorama pe care o oferă Terasele apusene sunt, de departe, cel mai bun motiv pentru care merită să vii aici. într-o zi cu cer senin, poţi repera construcţii înalte precum Hotelul Ramses de pe malul Nilului, Turnul Cairo de la Gezira şi, la extremitatea vestică a oraşului, zigzagul specific piramidelor. Al doilea punct de atracţie este Moscheea Muhammad Ali, adăugire relativ târzie la fortăreaţa care e cel mai vizibil monument din Cairo, sinonimă cu Citadela, în opinia celor mai mulţi turişti. Ironia face ca moscheea să prezinte o concepţie turcească şi să nu datoreze nimic tradiţiei arhitecturale a Egiptului.

Muhammad Ali a fost un mercenar albanez care, după o dispută sângeroasă cu adversarii t săi, a pus mâna pe putere în 1806 şi a domnit 43 de ani, întemeind o dinastie care va dura până la revoluţia din 1952. începută în 1939, moscheea lui a fost clădită în 18 ani. Deşi e concepută după modelul marilor moschei din Istanbul, nu are nici eleganţa, nici graţia acestora. Rămăşiţele lui Muhammad Aii se odihnesc în mormântul de marmură aflat la dreapta, imediat după intrare. Ceasul de fier din curte a fost un dar din partea regelui Louis-Filip al Franţei, în schimbul unui obelisc din Place de la Concorde, Paris. Ceasul, care s-a stricat în timpul călătoriei, n-a funcţionat niciodată. Pentru a face loc palatelor şi monumentelor sale, Muhammad Ali a spulberat o mulţime de clădiri mai vechi din Citadelă, dar Moscheea Al-Nasir, edificiu terminat în 1335, a scăpat cu bine.

Când ieşi din moschee, vizavi de piata, vei vedea o imitaţie de poartă gotică ce duce la o altă terasă, care oferă o panoramă spectaculoasă, şi la Muzeul Poliţiei. La baza scării din muzeu există o friză în piatră care înfăţişează lei, ceea ce atestă existenţa, în veacul al Xlll-lea, a Tur­nului Leilor în vârful căruia e construit muzeul. Dacă porneşti de aia şi mergi până la zidul terasei, priveşte spre partea de jos a Citadelei şi poţi vedea defileul îngust din dreptul unei şosele, loc care, la 1 martie 1811, a găzduit una dintre cele mai sângeroase lupte din istoria oraşului Cairo.

Pentru Muhammad Aii, marea provocare a venit de la mameluci, foşti ocârmuitori ai Egiptului, dar încă influenţi. Odată, cu ocazia aniversării fiului său, Muhammad Aii a invitat la Citadelă 500 de oameni de vază din rândurile mamelucilor Aceştia au sosit în mare fast, au petrecut şi s-au bucurat de ospitalitatea paşei. După ce au plecat călare pe cai într-o procesiune spre poarta de jos, uşile s-au închis brusc şi soldaţii lui Muhammad Aii au deschis focul de pe acoperişurile clădirilor dimprejur. Prinşi înăuntru şi copleşiţi de panică, neavând loc să facă nicio mişcare şi nicio cale de scăpare, toţi cei 500 de invitaţi au fost ucişi. Iar capetele lor au fost înfipte în ţepe în afara oraşului. Potrivit legendei atât de des repovestite, un mameluc pe nume Amin Bey a scăpat cu viaţă fiindcă a sărit zidurile Citadelei cu cal cu tot (la Palatul Manyal există un tablou celebru care înfaţişează saltul ecvestru).

 

Moscheea Sultanului Hassan

Hassan a devenit sultan în 1347, când avea 13 ani. Patru ani mai târziu a fost înlăturat ca să-i ia locul fratele lui, care era şi mai mic, dar a redevenit sultan în anul 1354. Construcţia moscheii avea să înceapă peste doi ani. Locul ales era unul prestigios şi clădea spre hipodromul de la poalele Citadelei regale (care acum e un scuaţ bineînţeles). Un proiect de asemenea dimensiuni era scump, dar populaţia din Cairo fusese decimată de ciuma neagră, iar proprietăţile ce­lor care-şi găsiseră sfârşitul înainte de a-şi face testamentul au fost folosite pentru sprijinirea comorii regale. Deşi a primit aceste fonduri, construirea moscheii aproape că a falimentat statul. Şi lucrul la noul edificiu a continuat vreme de şapte ani, care s-au dovedit prea lungi pentru Has­san, care a fost asasinat în 1362.

Tragedia s-a ţinut scai de această moschee. în timpul construirii ei, un minaret s-a prăbuşit, ucigând 300 de oameni care se aflau în jur. După ce edificiul a fost gata, dimensiunile lui monumentale şi locul în care se afla, vizavi de Citadelă, s-au dovedit a prezenta oarecare risc în multele încăierări ale mamelucilor care voiau să pună mâna pe putere, moscheea a fost întrebuinţată pe post de fortăreaţă, din care soldaţii înarmaţi cu catapulte trăgeau în sultan, aflat în palatele lui. Un conducător isteţ a smuls scara, ca să nu se mai repete astfel de incidente, iar altul a început deteriorarea moscheii până când furia poporului l-a convins să se oprească. Probabil că tot în luptă s-a prăbuşit şi un alt minaret în anul 1659 (care a fost înlocuit cu o structură mai mică şi mai fără pretenţii, care supravieţuieşte şi azi) şi încă unul a avut aceeaşi soartă doi ani mai târziu (reconstruit şi el, într-o variantă mai modestă). Frământările nu au contenit până în secolul al XlX-lea, când Napoleon a pus tunul pe moschee, înăbuşind una dintre obişnuitele răscoale populare împotriva ocupării oraşului. Pe faţade încă se mai văd cicatricele.

Probabil că unicul element im­presionant este impunătorul portal de la intrare. Istoricii arhitecturii au descoperit asemănări importante cu portaluri din Anatolia, aflată acum pe teritoriul Turdei, iar unele ornamente s-au inspirat din motive florale chinezeşti, atestări în piatră ale relaţiilor comerciale dintre Egiptul veacului al XlV-lea şi ţări din întreaga lume înăuntru, dintr-un pasaj în­tunecos se iese brusc la lumină şi se văd dimensiunile modeste ale curţii principale. Acolo se află o fântână unde credincioşii se spală înainte de rugăciune şi patru separeuri, spaţioase, cu boltă, numite iwan, unde credincioşii învăţau Coranul, moscheea fiind şi madrasă (şcoală islamică). Fiecare dintre cele patru uşi prin care se iese din curte duc la şase etaje cu odăi pentru învăţăcei. Clădirea găzduia gratuit în jur de 500 de învăţăcei şi un număr mare de profesori şi tălmăcitori ai Coranului. Odinioară, de lanţurile lungi şi numeroase din fiecare iwan erau legate lămpi de sticlă, care acum sunt expuse la Muzeul de Artă Islamică din apropiere.

Dincolo de sala de rugăciune şi minbar-ul (amvonul) ei din marmură fină se află mausoleul cu dom, destinat sultanului Hassan. Dar rămăşiţele lui pământeşti nu au ajuns aici niciodată, căci sultanul a fost ucis, iar cadavrul a dispărut fără urmă însă doi dintre fiii lui sunt îngropaţi aici.

Lângă Moscheea Sultanului Hassan descoperim un edificiu la fel de impunător; care pare înrudit îndeaproape cu ea. Dar între cele două clădiri stau şase secole: Moscheea Al-Rifai a fost terminată în anul 1912 Imitaţie a stilului arhitectural practicat în vremea mameludloţ a fost comandată de mama kedivului Ismail, ca să servească drept mormânt grandios ei şi moştenitorilor ei. Printre figurile regale care-şi dorm somnul de veci aia se numără Ismail, Farouk (ultimul rege al Egiptului) şi şahul Iranului. Izgonit de ayatollahul Khomeini, în anul 1979, şahul a cerut azil în Egipt Un an mai târziu, când a încetat din viaţă, sicriul lui a fost purtat în procesiune prin Cairo, în fruntea cortegiului aflându-se preşedintele Egiptului, Sadat, şi fostul preşedinte american, Richard Nixon.

 

Moscheea Ibn Tulum

Moscheea Ibn Tulun este cea mai veche din Egipt, lată un obiect ce stârneşte interesul istoricului, dar pe vizitatorul obişnuiţii interesează ciudatul „minaretîn aer liber” şi casa Gayer Anderson, o anexă, cel mai fascinant şi cel mai sinuos muzeu individual. Este oarecum greu de ajuns aici din oraş, taxiul fiind singura posibilitate, însă de la Citadelă până aici e numai o jumătate de milă, aşa că poţi vizita ambele obiective într-o singură zi.

Ahmed ibn Tulun (Ahmed, fiul lui Tu­lun) a fost trimis de califul Bagdadului să conducă oraşul Cairo în secolul al IX-lea Ibn Tulun a profitat de faptul că spaţiul era departe de Curte şi şi-a transformat domeniul într-un stat independenţ întemeind o mini- dinastie care a condus ţara timp de trei generaţii. Din tributul reţinut de la calif, familia a construit palate, grădini de agrement şi, spune legenda, un heleşteu umplut cu mercur La sfatul medicului său, pentru a putea dormi, conducătorul se legăna deasupra acestui heleşteu, pe o saltea umplută cu aer şi legată cu corzi de mătase de coloanele de argint de pe margini. Dar moştenirea dinastiei a pierit după ce Bagdadul a cucerit Egiptul, însă această moschee a supravieţuit, fiind un edificiu închinat Domnului.

O plăcuţă comemorativă consemnează că lăcaşul s-a deschis pentru rugăciune în mai 879. Structura lui este unică în Egipt şi reflectă originea irakiană a lui Ibn Tulun. Istoricii arhitecturii subliniază asemănările dintre Marea Moschee de la Samarra, construită cu arca trei decenii înainte şi mai ales cu minaretul în spirală Folosirea unui spaţiu exterior delimitat constituie o altă trăsătură de obârşie irakiană, unică şi ea în Egipt Astăzi, de aia se cumpără biletul de intrare, dintr-o cabină mică, din lemn, deşi s-ar putea să fii nevoit să cauţi vânzătorul care mai pleacă din când în când, pentru că vin puţini vizitatori.

Ocolul delimitat în exterior funcţiona ca un tampon care ţine împrejurimile la o distanţă respectabilă de locul de rugăciune, numai că ceea ce funcţiona în Irak nu funcţiona neapărat şi în oraşul medieval Cairo, un centru aglomerat şi comercial. în cea mai mare parte a existenţei sale, spaţiul delimitat în exterior la Moscheea Ibn Tulun a găzduit un bazar în moscheea propriu-zisă se intră urcând o scară. Vizitatorii primesc acoperitoare pentru încălţăminte (obiceiul fiind să laşi bacşiş pentru ele), ca să nu se murdărească covoarele pe care îngenunchează credincioşii să se roage. La nivel plan, moscheea e aproape pătrată, vasta curte principală fiind înconjurată de patru bolţi umbroase şi două culoare care se întind pe trei părţi, dar care se ramifică în cinci culoare pe partea orientată spre Mecca, care funcţionează ca sală de rugăciune.

Se spune că fiecare dintre ferestrele mia din zidurile din spatele culoare­lor este ornamentată altfel. In minaret se ajunge din acest spaţiu exterior, iar de sus, din vârf, moscheea se vede foarte frumos. De aici se zăresc şi minaretele moscheii Sultanului Hassan şi silueta distinctă a moscheii lui Muhammad Ali din zona estică a Citadelei. La fel de impresionant, dacă nu chiar mai impresionant decât Moscheea Ibn Tulun, este Muzeul Gayer-Anderson din stânga, la care se ajunge printr-un mic intrând, cum ajungi în spaţiul delimitat în exterior lată o fantezie tipic orientală: două case din veacul al Vl-lea, unite printr-un pod acoperit, cu grădini care miros a iasomie, cu perne întinse pe jos, fântâni, pasaje întortocheate şi galerii secrete. Mai lipsesc cadânele cu ochi negri, cu toate că au apărut şi ele imediat ce au venit cineaştii de la Hol­lywood să filmeze „Spionul care m-a iubit” (1977), filmul cu James Bond Gayer-Anderson, personalitatea al cărei nume îl poartă acest edificiu, a fost un ofiţer britanic în Egipt, care era colecţionar pasionat de antichităţi, în jurul anului 1930, i s-a îngăduit să locuiască în aceste case, care până atunci fuseseră reşedinţe familiale, cu condiţia să le întreţină şi să le restaureze în cei zece ani, dacă nu mai mult, în care a locuit aici, ofiţerul a reparat şi a reconstruit, adăugând o gamă variată de picturi, antichităţi modeste de pe vremea faraonilor şi artefacte pentru a umple labirintul de încăperi. Când s-a întors în Anglia, şi-a donat colecţiile guvernului egiptean. Printre minunatele legende locale ale acestor case există una despre fântâna din curte, chipurile un pasaj care duce la sultanul Watawit, Stăpânul Liliecilor Când ieşi, chiar vizavi de muzeu şi de moschee, se află Khan Misr Touloun, un bazar în care găseşti ceramică, textile ţesute manual şi alte obiecte frumoase făurite de artizanii egipteni.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie: National Geographic Chanel

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.