Egipt: Cele mai importante atractii turistice

Peisajele Egiptului

Privit din satelit, Egiptul este o întindere goală, de culoare galbenă, străbătută de o singură venă albastru-închis, care, când ajunge aproape de vârf, se ramifică într-un evantai pentru a se întâlni cu marea. Această privelişte arată adevărul din expresia „Nilul Egiptului” folosită frecvent. Deşi ţara aceasta are o suprafaţă uriaşă, toate mileniile de civilizaţie egipteană sunt îngrămădite în Valea Nilului, firul cel unic, dătător de viaţă. Pornind din două izvoare-gemene din estul Africii, din zona Sudanului, Nilul străbate 6.650 km înainte de a se vărsa în Marea Mediterană La nord de Khartoum, capitala Sudanului, face o buclă mare, în formă de „S”. Odată ajuns în Egipt, curge în linie aproape dreaptă, de la sud (Egiptul de Sus) în jos, spre nord (Egiptul de Jos). De la Aswan, la nord de Cairo, fluviul îşi are sălaşul într-o vale străbătută de un şir mare de zone agricole, care se lăţeşte treptat, ajungând de aproape 19 km. lată darul Nilului. An de an, fluviul creşte în Platoul Etiopian, începând din luna mai şi ajungând la apogeu în septembrie, datorită ploilor abundente pe care le aduce anotimpul. înainte de realizarea primului baraj la Aswan în 1902, în septembrie, toată Valea Nilului era sub ape în fiecare an. Fluviul se retrăgea câteva săptămâni mai târziu, lăsând în urmă aluviuni consistente, mâloase şi îmbogăţind solul în care fermierii îşi puteau sădi seminţele. „Oamenii aceştia”, scria geograful grec Herodot în veacul al V-leaî.Hn, „au recolte trudind mai puţin decât oricare alt neam din lume.” însă preoţii din Egiptul Antic erau departe de a lăsa totul la mâna sorţii şi uneori jertfeau fecioare aruncându-le de pe stâncile de la Aswan pentru ca astfel să se asigure că vor avea potop din belşug. însă acum, tinerele din Egiptul de Sus pot dormi liniştite, fiindcă administrarea apei nu mai depinde de zei. în anii 70 s-a construit Marele Baraj împreună cu lacul artificial Nasser, o premieră în istorie, datorită căreia omul a putut avea control asupra inundaţiei anuale. Dar, din nefericire, există şj câteva efecte colaterale negative, cel mai important fiind scăderea fertilităţii şi deci şi a productivităţii în agricultură din cauza pierderii mâlului adus de aluviuni.

                                                      Egiptul vazut din avion

Asemenea dificultăţi au cel mai mare impact asupra Deltei, acel evantai bogat, întins, de un verde-deschis, aflat la nord de Cairo. Delta a luat naştere pentru că Nilul s-a ramificat în şapte braţe, deşi apele lui se concentrează acum doar în două dintre ele: Braţul Damietta, la est, şi Braţul Rosetta, la vest împovărat de grija de a hrăni Egiptul întreg, pământul din această ţară se numără printre ţinuturile cele mai intens cultivate din lume. Agricultorii scot trei recolte pe an, dând întâietate bumbacului, porumbului, orezului şi grâului. Climatul e prielnic şi pentru o gamă variată de fructe şi legume, de la fasole verde şi struguri la curmali încărcaţi de rod Să călătoreşti cu trenul prin Deltă ar fi ca şi cum ai străbate o Grădină a Edenului, nesfârşită şi îmbelşugată. Dar de recoltă se bucură alte ţări, deoarece roadele cele mai bune sunt pentru export, prin care egiptenii fâc rost de valuta forte, atât de necesară. în lipsa împrospătării anuale a solului negru şi proaspăt, se face abuz de substanţe de fertilizare şi la un conţinut mare de sare. Şi mai e şi faptul că Mediterana înghite centimetru cu centimetru nordul Deltei, aflat puţin deasupra nivelului mării. Acum se lucrează la fâşii de pământ ce poate fi cultivat, în zona mlaştinilor sărate de pe coastă, pentru stoparea fenomenului. Revenind la panorama care se vede de sus, Valea Nilului, care desparte uscatul cultivat de deşert, e o privelişte tulburătoare. Culoarea peisajului nu se estompează treptat şi nici nu capătă o nuanţă sângerie, ci rămâne o linie clară, într-o parte verde şi în cealaltă galbenă. Recoltele rămân încremenite, urmează o mică ridicătură de pământ, după care nisipul îşi intră în drepturi. De fapt, Egiptul e un imens platou în deşert, pe care Nilul îl împarte în două părţi inegale: Deşertul Vestic şi Deşertul Estic.

                                                                      Desertul Sahara

Deşertul Vestic cuprinde două treimi din uscatul Egiptului, adică o suprafaţă de aproximativ 680.600 km2. Dacă nu ţinem seamă de graniţele de natură politică de pe hartă, el se întinde chiar prin vârful Africii de Nord, sub denumirea mai cunoscută de Sahara. Deşi adăposteşte temperaturi extreme, ţinuturi sterpe şi goale, deşertul nu e total lipsit de viaţă. Apa iese la suprafaţă prin mai multe depresiuni, operă a vânturilor, şi astfel creează un şir de oaze în care se poate cultiva pământul. Locuite de milenii, aceste insule verzi erau înfloritoare pe vremuri, fiind popasuri importante în drumurile de negoţ dintre Egipt şi Libia din vecinătate.

Guvernul egiptean a încercat recent să dezvolte oaze în cadrul proiectului Valea Nouă, ce-şi propune să fie o zonă alternativă la Valea Nilului. Din anii 1950, agricultorii care n-au pământ şi familiile din oraşe au fost încurajaţi să se mute în deşert, iar în anii ’90 guvernul a anunţat planuri măreţe de atragere a industriei, prin realizarea unui canal între oaze şi Lacul Nasser. Insă acest plan de amploare faraonică nu a demarat nici acum şi e foarte po­sibil să nu înceapă niciodată din cauza costurilor pe care le presupune. între timp, numărul locuitorilor din Deşertul Vestic rămâne infim.

Mult mai mic decât corespondentul său vestic, Deşertul Estic se întinde între Valea Nilului şi ţărmul Mării Roşii. Nu are nisipuri şi dune, ţinutul fiind alcătuit dintr-o zonă muntoasă, stâncoasă, brăzdată de numeroase albii de râu secate. Zona deşertică e nepopulată aproape în întregime, cu excepţia unui şir de porturi mici presărate de-a lungul ţărmului Mării Roşii, cum sunt Quseir şi Berenice, folosite în drumurile negoţului din Antichitate, între Valea Nilului şi Yemen, Peninsula Somaliei şi chiar mai departe. Faraonii importau pe aici mirodenii exotice, elefanţi şi sclavi. Ofereau la schimb minereuri bogate din munţii Deşertului Estic, mai ales aur. Mai târziu, romanii au făcut săpături în carierele din aceleaşi zone, în căutarea porfirului, o rocă rozalie, pe care o sfărâmau în blocuri şi o cărau pe uscat până la Nil, după care o trimiteau pe calea apei la Roma, unde era la mare preţ pentru zidari şi sculptori, ca materie primă foarte potrivită pentru realizarea busturilor de împăraţi. Deşertul Estic e un pustiu şi azi, pe care majoritatea turiştilor şi deopotrivă a egiptenilor îl pot întrezări de la geamul unui autobuz dotat cu aer condiţionat, care străbate drumurile caravanelor, vechi de milenii, dintre Nil şi coastă.

                                    Hotelul de Lux Porto Sokhna- Marea Rosie

 

                                                       Plaja din Hurghada Sharm
                                 Plajele resorturilor all-inclusive din Sharm El Sheikh

 

Peninsula Sinai desparte Africa de Asia Este o continuare a Deşertului Estic, spulberat acum 40 de milioane de ani, când plăcile continentale din Africa şi Arabia au început să se mişte separat Această schimbare de natură tectonică a dus la formarea Golfului Suez, care nu e adânc, şi a Golfului Aqaba, care e mult mai adânc Cel din urmă face parte din Marea Vale care cuprinde o mulţime de râuri, golfuri şi lacuri şi se întinde de la Marea Moartă, străbătând 6.400 de km de-a lungul coastei de est a Africii şi îndreptându-se spre Mozambic, aflat în sud. Zona sudică a Sinaiului e acoperită de o masă muntoasă răsfirată, unde se află cel mai înalt vârf muntos din Egipt Muntele Sfintei Ecaterina (Gebel Katerina), care măsoară 2.642 metri. în văile abrupte dintre vârfuri, vegetaţia e suficientă pentru a permite forme de viaţă în sălbăticie, printre care se numără leopardul de Sinai, o specie rară. La nord se află un platou ce coboară în pantă spre Mediterană, care n-a fost niciodată cu adevărat populat, cu excepţia triburilor rătăcitoare de beduini. Oricum, guvernul a construit o nouă conductă, Canalul Al-Salam, pentru a alimenta cu apă proaspătă regiunea Canalului Suez. După anii 1980, şi turismul a contribuit la crearea de noi aşezăminte omeneşti de-a lungul coastei sudice şi a celei estice din peninsulă.

                            Vasele petroliere tranziteaza Suez-ul venind din Arabia Saudita

Istoria ci cultura faraonilor

Istoria Egyptului ii atrage de asemenea precum un magnet pe turisti. Pentru istorici insa, descoperirea e o dovadă că Egiptul a fost locuit încă din paleolitic, înainte de anul 25.000 Î.Hr., când toată Africa de Nord era o savană mare, locuibilă, plină de vegetaţie, numeroase forme de viaţă sălbatică şi lacuri. însă printr-o schimbare de climat dramatică, ţinutul verde s-a prefăcut în deşert, iar fiinţele umane n-au avut încotro şi au plecat spre surse de apă, fie spre oaze, fie spre Valea Nilului. Aşezări din neolitic, din perioada 5000 Î.Hr. au fost descoperite în oazele vestice de la Siwa, Kharga şi Fayoum. Oamenii făceau rost de hrană practicând agricultura şi pescuitul, fiind suficient de avansaţi să facă oale şi să ţeasă textile. Despre ei nu se ştie mai nimic, cu excepţia faptului că în mileniul al IV-leaî.Hr. au alcătuit două grupuri după criteriul poziţiei geografice: Egiptul de Sus, de-a lungul Văii Nilu­lui, şi Egiptul de Jos, în fertila Deltă a fluviului.

                       Mormantul lui Tutankamon- Muzeul de Egiptologie din Cairo

Printre nenumăratele exponate de la Muzeul Egiptului din Cairo s-a rătăcit un scut din placă de ardezie, pe care sunt gravate scene de luptă. Pe o parte vedem un rege purtând coroana albă a Egiptului de Sus, care se pregăteşte să ucidă cu o lovitură un om care stă în genunchi în faţa lui. Pe partea cealaltă e înfăţişat acelaşi monarh, dar având pe cap coroana roşie a Egiptului de Jos. Cunoscută sub denumirea de „Paleta lui Narmer” şi datând din jurul anului 3100 Î.Hr., piesa aceasta reprezintă cel mai vechi artefact al muzeului şi unul dintre cele mai importante. Regele care poartă două coroane reprezintă prima unificare a Egiptului sub un singur conducător, lată punctul zero, evenimentul echivalat, de regulă, cu începutul civilizaţiei egiptene. De aici începe o linie regală care se întinde pe mai mult de 3.000 de ani, fiind alcătuită din peste 170 de regi şi faraoni. Expresia „Egiptul faraonilor” se referă la toată această perioadă, chiar dacă monarhul şi-a luat titlul de „faraon”, de dinastii sau caste conducătoare. Mai târziu, egiptologii moderni le-au grupat în epoci principale (Regatul Vechi, Regatul de Mijloc şi Regatul Nou), separate de perioade de declin, cunoscute sub denumirea de Epoci de Trecere. Fireşte că istoricii nu se puteau baza pe surse neverificate, iar lista lui Manetho e susţinută de mai multe cronologii străvechi, printre care cuprinzătoarele „liste regale”, precum cea inscripţionată pe zidurile templului lui Seti I de la Abydos (vezi pag. 222) şi fragmentele din papirusul numit Canonul Regal de la Torino, care poartă numele muzeului în care se află (Muzeul Civilizaţiei Egiptene din Torino, Italia). Bineînţeles că există o mulţime de discrepanţe între diversele surse, drept pentru care întregul cadru temporal al Egiptului faraonic continuă să fie un subiect de aprinsă dispută Acesta este mai ales cazul perioadei dinastiei timpurii, anterioară Regatului Vechi. Despre Narmer; unificatorul Egiptului Antic, nu se ştie mai nimic, cum nu există informaţii despre cei care i-au urmat, inclusiv regele numit Menes, care ar putea fi un alt nume al lui Narmer Menes e important pentru că lui i-au atribuit istoricii întemeierea Memphis-ului, capitala Egiptului în cea mai mare parte a epocii faraonilor Noua cetate se afla în locul în care se întâlneau Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos, numai bun ca punct de control asupra Văii Nilului şi a Deltei. 

                                                                 Sfinxul din Egipt

Asa cum spuneam cu cateva paragrafe in urma, pentru majoritatea oamenilor, cultura Egiptului Antic se rezumă la temple, zei şi mumii. în ciuda impresiei că străvechii egipteni erau obsedaţi de moarte, cultura lor era adânc înrădăcinată în credinţa în viaţa veşnică, ţel cu care au mers foarte departe, pentru a se asigura de sprijinul numeroşilor lor zei. Religia Egiptului Antic cuprindea un sistem foarte complex de ritualuri şi credinţe, bazate pe nevoia de a păstra ordinea cosmică într-un perfect echilibru al contrariilor Ceea ce era posibil numai cu ajutorul zeiloţ cinstiţi prin nenumărate ritualuri menite a păstra universul în armonie Venerate iniţial ca reprezentând lumea naturii, numeroaselor divinităţi ale egiptenilor li s-au dezvoltat personalităţi mai complexe, pe măsură ce au apărut din ce în ce mai multe mituri despre ele. Iar fiecare mit avea o variantă locală, iar povestea despre facerea lumii ne-a parvenit în cel puţin trei versiuni diferite. Deşi toate miturile despre creaţie erau înte­meiate pe credinţa că viaţa a apărut pentru prima dată din apele haosului, pe o movilă de pământ, au existat mai multe locuri despre care s-a susţinut că ar reprezenta spaţiul iniţial în care se aflase movila respectivă Se credea că viaţa care izvorâse din ea fusese creaţia zeităţilor asociate cu un loc anume, fie a celor nouă zei de la Heliopolis, a celor opt zei de la Hermopolis sau a singurului zeu de la Memphis.

Potrivit versiunii „solo” a mitului facerii lumii, zeul Ptah a făurit lumea cu gândul, înainte de a le da nume tuturor lucrurilor din ea şi de a da naştere la modul propriu vieţii, prin „cuvântul zeului”. în alte părţi se credea că lumea e opera lui. Atum, zeul creator de la Heliopolis, care îşi zămislise propriile lui vlăstare, Shu şi Tefnut, „pe unul aducându-l pe lume când a strănutat, iar pe celălalt când a scuipat” sau, pur şi simplu, prin ejaculare. Iar cei doi zei au creat zeul-pământ şi zeiţa-soare, din care s-au născut Isis, Osiris, Seth şi Nephthys.

                                                     Mormintele din Valea Regilor

Alţii credeau în întâmplări aducătoare de catadisme, în timpul cărora ar fi apărut viaţa, operă a opt zei misterioşi. Din energiile lor contopite s-ar fi ivit scânteia vieţii, care ar fi creat movila primordială, din care a izbucnit soarele, potrivit celei mai vechi versiuni a teoriei „big bang”.

Aflat întotdeauna în centrul vieţii în Egipt, soarele era considerat atotputernic; fiind o entitate care poate lua viaţa şi da viaţă Ra, zeul cu cap de şoim, era cel mai frecvent asoaat cu această putere, deşi, atuna când apunea, soarele era identificat şi cu scarabeul Khepri, cu Horus, atuna când răsărea la est, şi cu Atum, atuna când apunea la vest Apoi, când pătrundea în Lumea de Dincolo, soarele redevenea Ra şi călătorea la ceas de noapte pentru a învinge forţele întu­nericului înainte de a se întoarce victorios în zorii fiecărei zile, pentru a reîncepe adul etern. Ca reprezentat al zeului-soare pe pământ, regele (cuvântul „faraon” provine din expresia per-wer din limba egipteană, care înseamnă „casă mare”) era întotdeauna recunoscut ca „Fiul lui Ra” şi chiar şi atuna când zeul local Amun a devenit, din motive politice, o zeitate naţională, statutul lui era asigurat prin folosirea numelui lui Ra la formarea expresiei Amon-Ra, „regele zeilor”.

 

 

Bucataria in Egipt

 

Multe feluri de mâncare consumate în Egipt nu sunt specifice acestei ţări, ex¬istând şi în Orientul Mijlociu, şi în ţările vecine. Multe dintre felurile despre care egiptenii susţin că sunt autohtone sunt de origine turcă, libaneză sau persană, însă există câteva specialităţi care fac parte, într-adevăr, din specificul naţional. Specialitatea principală este fuul sau fuul medames, mici boabe de fasole maronie, care se lasă la înmuiat peste noapte, după care se fierb pentru a fi consumate. Consi-derat mâncarea săracului într-o ţară în care majoritatea locuitorilor mănâncă pâine, acest fel a devenit o marcă naţională De fapt, se spune că acest preparat se consuma în Egipt încă din vremea faraonilor. în varianta cea mai rafinată a respectivului preparat, boabele se stropesc cu ulei de măsline şi se adaugă puţin suc de lămâie, servindu-se cu un ou fiert tăiat felii. Dar de cele mai multe ori, boabele se amestecă până când se transformă într-o pastă, care se aşază pe feliuţe de pită ca să se facă un fel de sandvici, lată ce mănâncă o mulţime de localnici la o masă care e şi mic dejun, şi prânz.

                                     Koshari– Mancare traditionala din Egipt

Egiptenii sunt mari consumatori defelafel (taamiyya în Cairo), plăcinte cu boabe albe de fasole uscată (fuul nabeid), condimentate, aromatizate şi prăjite în ulei mult Deşi felafelul se găseşte în tot Orientul Mijlociu (mai ales în Liban şi Israel, unde se face din linte), se spune că el îşi are originea în Egiptul Antic Acesta se serveşte pe o farfurioară, dar se mănâncă şi pe stradă ca gustare sub formă de sandvici cu pita, salată şi bucăţele de murături numite torshi.

Şi legumele umplute sunt la mare căutare, printre ele vinetele (bedingan) şi ardeii graşi (filfil). Legumele umplute se mănâncă şi calde, şi reci. Vinetele se pot frige, zdrobi şi asezona cu tahina (o pastă din seminţe de susan), ulei de măsline şi usturoi, din care se face un piure numit baba ghanoug. Un alt fel de mâncare cunoscut se numeşte warak enab, frunză de viţă umplută nu doar cu carne tocată. în afară de carne tocată, frunzele de viţă-de-vie se mai pot umple cu un amestec condimentat de orez, roşii tocate, ceapă, mentă şi scorţişoară sau o altă variaţi une pe aceeaşi temă.

La ţară, grâul e principalul tip de cereale, însă la cele mai multe mese orezul este un fel de bază sau o garnituri Se serveşte într-un mod special, cu tăiţei foarte subţiri. In alimentaţia egiptenilor sunt importante şi fasolea de toate felurile, mazărea boabe şi lintea. Acestea sunt ingredientele celor mai multe supe şi fripturi înăbuşite pe care egiptencele le gătesc cu plăcere – dar care arareori îşi fac loc în meniurile restaurantelor -, iar lintea se macină şi din ea se face o pastă numită humus, servită adesea ca fel secundar, care se mănâncă cu pâine. O masă fără pâine e de necon­ceput. Aish, cum i se spune pâinii în arabă, înseamnă şi „viaţă”. Există o gamă variată de pâine, însă cea obişnuită este rotundă şi subţire, de mărimea unei farfurii, făcută din făină nerafinată.

puţin folosită din cauza legilor islamului referitoare la alimente, iar carne de porc nu se consumă. în general, carnea e scumpă, de aici obiceiul de a se servi în porţii mici, friptă, această specialitate numindu-se kebab, înăbuşită sau tocată şi folosită ca umplutură pentru legume. Se folosesc carnea de pui şi cea de porumbel, o delicatesă egipteană, care se serveşte mai ales umplută. Iar în meniurile din restaur­antele din Alexandria puteţi găsi şi carne de prepeliţă. Un fel de mâncare de neratat e celebrul molokhiyya, din frunze de molokhiyya, care seamănă puţin cu spanacul. Aceste frunze se fierb până se face o supă cleioasă, pe care o înghiţi ca pe un jeleu. Pentru mulţi, senzaţia e neplăcută. Dar datorită patriotismului şi graţie simbolisticii a devenit de importanţă majoră în Egipt şi ar fi bine să o încerci măcar o dată.

Egiptenii sunt dependenţi de paste dulci şi lipicioase, deci nu e de mirare că stomatologia e o profesie foarte răspândită. Simbolul acestor creaţii pline de zahăr este baclavaua: foi subţiri, ca de napolitană, umplute cu nucă pisată şi fistic şi însiropate. Se coace în tăvi, după care se taie în bucăţi mici, în formă de romb şi se vinde la kilogram. Konafa este un alt desert cunoscut, care se face dintr-un aluat moale. Acesta se pune pe o placă de metal fierbinte ca să se formeze firişoare, care se iau imediat ca să rămână moi şi se servesc deasupra unui strat de brânză moale sau smântână. Konafa e asociat cu ideea de sărbătoare şi se mănâncă întotdeauna în timpul Ramadanului.

                                                        Konafa– Desert Egiptean

S-ar putea să vedeţi prin pieţe şi bazaruri vânzători care împing mici vitrine din sticlă, pe roţi, vitrine pline cu preparate care par pui cu orez. Este vorba despre muhalabiyya, smântână îngroşată cu amidon sau orez măcinat, adesea aromat cu apă de trandafiri şi curmale tăiate sau având nucă de cocos presărată deasupra. Totuşi, e mai bine să iei o degustare la restaurant, de dragul propriului tău stomac.

Ceaiul (shai) şi cafeaua (ahwa) fac parte din cultura şi din tradiţia ospitalităţii din Egipt întrevederile de afaceri sau tocmeala cu vânzătorii nu începe înainte ca participanţii să se aşeze să bea cel puţin o ceaşcă de ceai sau cafea dulce. Ceaiul se serveşte într-un pahar pe fundul căruia se leagănă frunzele, iar cafeaua egipteană (cunoscută şi sub nu­mele de „cafea turcească”), în ceşcuţe pe jumătate pline cu zaţ. „Dintre toate băuturile necreştine pe care am pus gura vreodată”, scria Mark Twain, umorist american ursuz şi amator de călătorii, „cafeaua turcească e cea mai rea. Pe fundul ceştii are un sediment mâlos de vreun centimetru. Când înghiţi, îşi rămâne în gât şi te gâdilă, din care cauză latri şi tuşeşti cam un ceas”.

Ca si in celelalte state islamice, si in Egipt ceaiul ocupa un loc important in viata oamenilor

Dacă preferi cafeaua instant din Occident, comandă neskaf. însă ar fi mai sănătos să profiţi de bogata ofertă de fructe proaspete. De regulă, la sfârşitul mesei se aduce un pla­tou cu fructe, iar pe fiecare stradă există o tonetă de la care se poate cumpăra un suc care se prepară pe loc din orice fruct de sezon. Cele mai obişnuite sunt guava (guafa), mango (manga), portocala (bartuaan), trestia-de-zahăr (asab) şi lămâia (limoon). în majoritatea cafenelelor se oferă limonadă.

în lunile mai reci de iarnă, multor clienţi le place să bea sahlab, o băutură lăptoasă care se îngroaşă cu o pulbere dintr-un bulb de orhidee şi se asezonează cu nuci pisate şi scorţişoară. Vara, încearcă karkade, o băutură din frunze de hibiscus fierte, de un roşu aprins spectaculos, servită într-un pahar înalt, plin cu gheaţă.

Alcoolul nu face parte din cultura acestei ţări islamice, deşi hotelurile şi restaurantele în care mănâncă turiştii oferă bere şi vin la cerere. Producţia locală de bere Stella e bună. Egiptul produce şi un număr de vinuri roşii (de obicei Omar Khayyam) şi albe.

 

 

Belly-dance

 

Unduirea şoldurilor este o imagine specifică, prezentă în majoritatea filmelor egiptene. Artă într-adevăr autohtonă, atestată de dovezi convingătoare din surse ca pictura funerară, dansul din buric datează din vremea faraonilor, în epoca medievală, s-a instituţionalizat prin apariţia castei de dansatori (ghawazee) care călătoreau în grup şi dădeau spectacole pentru public sau pentru cine îi angaja Potrivit descrierilor din secolele al XVIII-lea – al XIX- lea, ghawazee purtau pantaloni şi cămăşi largi, câteodată deschise în dreptul buricului, şi multe erau prostituate.

 

Dansul din buric a început să câştige credi­bilitate şi popularitate în Egipt odată cu apariţia filmelor, epocă în care dansatoarele erau luate din cluburi de noapte pentru roluri pe marele ecran. Cinematografia i-a conferit o strălucire acestei artei şi le-a dat nume de scenă câtorva dansatoare. Cea mai talentată a fost Tahiyya Carioca, dansatoare care şi-a luat numele de la denumirea unui dans latino-american, carioca, popularizat de Ginger Rogers şi Fred Astaire. în perioada 1930-1990 a apărut în peste 200 de filme şi s-a căsătorit de 12 ori. Artiste asemenea ei au reprezentat începutul fenomenului modern care a transformat dansatoarea din buric într-un superstar care poate cere onorarii demne de Hollywood pentru o apariţie pe peliculă în prezent, dansatoarele de top ca Fifi Abdou, Lucy şi Dina încasează şi 10.000 $ pentru un singur spectacol.

                                                      Dansatoarede belly-dance in Cairo

Deşi multe dintre cele care-l practică sunt celebre şi bogate, dansul din buric nu e considerat nici azi o artă absolut respectabilă, mai ales de fundamental işti i islamici din Egipt A fost un timp, la începutul anilor ’90, când s-au exercitat presiuni asupra dansatoarelor ca să-şi acopere mijlocul, însă acum dansează din nou cu mijlocul descoperit

Departe de luminile scenei, dansul se practică în continuare în Egipt pe firul ierbii. Chiar şi la cea mai modestă nuntă, tinerele necăsătorite se unduiesc pe ritm de tabla, toba egipteană, care se ţine în mâinile împreunate deasupra capului şi şoldurile mişcându-se frenetic pentru a atrage atenţia bărbaţilor şi, poate, chiar un bărbat care să le devină soţ

Dansul din buric este apanajul exclusiv al femeilor, dar există şi un dans executat de bărbaţi. în timpul acestui dans, bărbaţii învârtesc nişte nuiele şi simulează lupte, însă aceasta este o formă mai degrabă contrafăcută, deşi cluburile de noapte din hoteluri prezintă astfel de spectacole ca fiind „dansuri folclorice” şi susţin că reprezintă o tradiţie rurală autentică.

ÎNCEARCĂ: Admiră priveliştea din barcă

Să mergi în Egipt fără să faci o croazieră pe Nil este ca şi cum ai călători la Las Vegas şi n-ai încerca jocurile de noroc Croaziera tradiţională începe întotdeauna de la Cairo şi coboară spre Luxor , dar după 1990, din grijă pentru siguranţa turiştilor, ambarcaţiunilor li s-a interzis să intre în Egiptul de Mijloc. în schimb, vapoarele de croazieră fac un traseu de 3-4 nopţi între Luxor şi Aswan, cu opriri la Esna, Edfu şi Kom Ombo. Toate hotelurile mari şi toate agenţiile de turism serioase au un vapor pe Nil. Mai ales „Sun Boat III”, cu 40 de locuri, şi „Sun Boat IV”, în care încap 84 de pasageri, proprietăţi ale companiei Abercrombie Kent’s, oferă croaziere de lux şi mâncare excelentă. Chiar mai bună decât o croazieră pe Nil e o plimbare cu vaporul pe Lacul Nasser, de la Marele Baraj din Aswan la magnificul templu de la Abu Simel. Poţi merge cu luxoasa „M.S. Eugénie” sau cu „M.S. Qasr Ibrim” , ambele concepute ca nişte palate plutitoare din secolul al XlX-lea. Un cocktail în deşert şi un spectacol privat de sunet şi lumină sunt atracţii deosebite.

                                   Vasul de lux M.S. Eugénie in croziera pe Nil- Oprire in Valea Regilor

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*