Noua Zeelanda, bijuteria Pacificului de Sud

Noua Zeelandă este o bijuterie a Pacificului de Sud, cu insule mari şi înalte, mult timp izolate de restul lumii şi înconjurate de întinderi mari de apă. în trecut acoperit de pădure preistorică, teritoriul este bogat în ce priveşte biodiversitatea, având o geografie la fel de variată şi uimitoare.

Tinuturi si peisaje

Ţara se întinde mai mult de 1.600 de km, de la peninsula subtropicală nisipoasă, în extremitatea nordică, la fiordurile sculptate de gheţari, în extremitatea sudică. între ele se întind vârfurile maiestuoase, acoperite de zăpadă, vulcanii fumegând, lacurile mari, pădurile bogate şi păşunile fertile. Pe o coastă neregulată de aproape 15.000 de km sunt presărate plaje, golfuri şi golfuleţe.

Cu o suprafaţă de aproape 270.000 km2, Noua Zeelandă are mărimea statului Colorado (SUA) şi este de aproape zece ori mai mare decât Marea Britanie. Insula de Sud este puţin mai mare decât cea din nord, împreună reprezentând cea mai mare parte a a uscatului. Există şi insule mai mici, precum Insula Stewart, din sud.

Situată pe hotarul dintre placa tectonică indo-australiană şi cea a Pacificului, Noua Zeelandă s-a definit, din punct de vedere geologic, prin coliziunea acestor giganţi ai scoarţei terestre. Este o regiune foarte activă în ceea ce priveşte cutremurele, vulcanii şi activitatea geotermală, făcând parte din Inelul de Foc al Pacificului. în nord, placa Pacificului a intrat în proces de subducţie, împingând pe dedesubt placa australiană, ce susţine Insula de Nord. Imensa forţă ce se naşte din această coliziune este responsabilă de activitatea vulcanică şi termală din nord.

Groapa Kermadec (punct adânc în oceanul Pacific, n.tr.), situată la est de Insula de Nord, marcheză linia de întâlnire a plăcilor tectonice. De asemenea, în jurul centrului ţării, plăcile se deformează de-a lungul mai multor zone de rupfere. în Insula de Sud, placa australiană împinge pe sub placa Pacificului, determinând ridicarea lanţului muntos al Alpilor de Sud, ce se desfăşoară pe toată lungimea insulei.

Potrivit miturilor maori, semizeul Maui, care locuia în patria ancestrală Hawaiki, s-a depărtat, într-o zi, pe mare împreună cu fraţii săi. Pescuind cu un cârlig magic, el a simţit că ceva puternic îl trage spre apă, aşa că şi-a chemat fraţii în ajutor. După mult efort, ei au ridicat din apele mării Insula de Nord, sau Te Ika a Maui („peştele lui Maui”). Capul este undeva lângă Wellington, iar coada se întinde la nord de Cape Reinga.

Canoea lui Maui a devenit Insula de Sud, sau Te Waka a Maui („canoea lui Maui”). Cu toate acestea, cele mai multe triburi din Insula de Nord, când vorbesc despre Insula de Sud, îi spun Te Wai Pounamu („apele rocii verzi”), deoarece aceasta este sursa nepreţuitului jad din Noua Zeelandă.

 

Insula de Nord

Cu un relief mai puţin muntos, Insula de Nord are în schimb parte de activitate vulcanică din plin. Toţi vulcanii activi din ţară se află în centrul Insulei de Nord, Cascada Giant Gate din Milford Track, Parcul Naţional Fiordland pornind de la fumegânda Insulă White, lângă coasta de est, trecând apoi prin regiunile geotermale din preajma Rotoruei şi până la trioul vulcanic – Tongariro, Ngauruhoe şi Ruapehu -, până la înaltul deşert alpin, din Platoul Central.

Lângă vulcani, chiar în centrul insulei, este maiestuosul lac Taupo, cel mai mare din ţară, la rândul lui format în urma unei explozii vulcanice puternice. De aici, râul Waikato, cel mai lung din ţară, porneşte spre nord, prin câmpiile fertile şi prin bogatul sol vulcanic. Zona centrală, agricolă, a regiunii Waikato, este tipică pentru Insula de Nord, fiind în întregime acoperită de pajişti verzi, pe care pasc turme de oi şi cirezi de vite.

 

După regiunea Waikato, se întinde oraşul Auckland, casă pentru aprope o treime din populaţia Noii Zeelande, situat pe un istm îngust, ce separă Oceanul Pacific de Marea Tasmaniei. Oraşul se întinde peste vechi conuri vulcanice preţ de mile întregi şi găzduieşte multe porturi.

Northland, regiunea din extremitatea Insulei de Nord, apare ca un deget lung de pământ, bătut de vânturi pe sălbatica coastă de vest, în timp ce coasta de est, mai ferită, găzduieşte multe golfuri şi golfuleţe minunate, precum pitorescul Bay of Islands. Pe timpuri, această zonă era acoperită de pădurile de arbori kauri, din care, până în prezent, au rezistat doar câteva pâlcuri.

Estul Insulei de Nord se întinde pornind de la coasta atractivă a Peninsulei Coromandel, de-a lungul Bay of Plenty – o regiune însorită, vestită pentru livezile de kiwi – până la îndepărtatul East Cape, un bastion al culturii maori. Mai la sud, coasta de est are în spate crestele muntoase împădurite şi se întinde până la Hawke’s Bay, un district agricol renumit pentru vinăriile sale.

Falnicul Munte Taranaki, un vulcan inactiv, se află acolo unde coasta de vest este scăldată de Marea Tasmaniei. Cel mai uluitor munte din ţară, cu vârful acoperit de zăpadă, Taranaki domină semeţ terenurile agricole ce se întind pe kilometri întregi la poalele sale. Mai la sud, pe coasta de vest, se află Districtul Wanganui, denumit astfel după cel mai lung râu navigabil al Noii Zeelande, care coboară din munţi spre interiorul ţării. Insula se îngustează spre capăt, sfârşindu-se în capitală, Wellington, situată exact deasupra liniilor seismice, loc unde se nasc cutremurele.

Insula de Sud

Oricât de pitorească ar fi Insula de Nord, nimic nu se poate compara cu peisajele maiestuoase ale Insulei de Sud. Magnificii Alpi de Sud se întind de la un cap la celălalt al insulei, cel mai înalt vârf (Aoraki, din Muntele Cook, de 3.754 m) aflându-se în mijloc. Aici mai există alte 18 vârfuri, de peste 3.048 m, îmbrăcate permanent în zăpadă şi gheaţă. De altfel, toată zona montană este acoperită iarna de zăpadă. 

In extremitatea sudică, în jurul Fiordlandului, Alpii sunt mai puţin înalţi, dar nu mai puţin impresionanţi. în această regiune, vechii gheţarii au săpat fiorduri adânci şi lacuri mari, precum Te Anau sau Manapouri. Milford Sound este cel mai vestit fiord, fiind şi cel mai vizitat, vârfurile stâncoase abrupte răsărind din mijlocul apelor ca de sticlă, în timp ce norii joşi ameninţă să potopească pădurea primitivă.

Alpii de Sud prind în capcană norii aduşi de vânturile vestice şi transformă astfel coasta de vest a Insulei de Sud în cea mai umedă zonă a Noii Zeelande. Ploile hrănesc o porţiune îngustă de pământ, între mare şi munţii înalţi, în timp ce, la înălţime, gheaţa compactă a format gheţarii Fox şi Franz Josef.

Aceste râuri îngheţate coboară până aproape de mare, numărându-se printre cei mai accesibili gheţari din lume.

La polul opus, versantul bătut de vânturi al munţilor este uscat. în peisajele deşertice, dominate de stânci abrupte şi grohotişuri, singurele pete de culoare sunt lacurile cu ape turcoaz, „hrănite” de gheţari. Câmpiile înalte, pe care cresc smocuri de iarbă, lasă loc frunzişului, spre vale. Această lume minunată, ce creşte în umbra munţilor, este un mediu destul de aspru, cu ierni unde frigul este pătrunzător, iar verile fierbinţi.

Coasta de est, departe de Alpi, este plină de păşuni ce înconjoară dealurile de lângă Southland, iar câmpiile întinse din Canterbury, de lângă Christchurch, reprezintă terenuri agricole de primă calitate. Regiunile deluroase includ vulcanii tociţi de vreme, din pitoreasca Peninsulă Banks, în timp ce în nord, dramaticele vârfuri Kaikura coboară până în mare.

Extremitatea nordică a insulei prezintă însă o altă faţă. Protejate de munţii împăduriţi, regiunile Nelson şi Marlborough sunt însorite şi calde, iar văile şi zonele de coastă găzduiesc livezi şi vii. Apele sunt şi ele protejate, cele din Marlborugh Sounds fiind un exemplu. Aici există canale navigabile, scăldate în lumina soarelui, şi insule mici, împădurite, aflate la scurtă depărtare faţă de Insula de Nord.

Clima in Noua Zeelanda

Noua Zeelandă are un climat temperat, iar în principalele zone locuite rar se întâlnesc temperaturi sub 0 grade Celsius sau peste 30 de grade. în general, clima este variabilă şi acoperă o gamă largă, de la un climat subtropical, în extremitatea nordică, la unul rece, în cea sudică. La munte sunt condiţii alpine severe, ce creează o multitudine de microclimate.

Inconjurate de mare, insulele atrag precipitaţii abundente – între 60 şi 160 cmpe an în unele locuri. Vânturile vestice predominante aduc cea mai mare cantitate de precipitaţii, enorme pe coasta de vest a Insulei de Sud, în timp ce zonele cele mai aride sunt numai la 100 km depărtare, pe cealaltă parte a Alpilor de Sud. Zăpada îmbracă munţii de pe ambele insule, dar este rar întâlnită în zonele de coastă. Există şi cazuri în care sudul şi estul Insulei de Sud pot fi acoperite de zăpadă în timpul iernii.

Vânturile au toane şi pot produce schimbări bruşte. Norii se pot învolbura, aducând ploaie, după care apare, sporadic, soarele, lucru ce se poate întâmpla chiar de mai multe ori pe zi. Zonele protejate de vânturile de vest au parte de mai multă vreme însorită: regiunile Nelson şi Marlborough, din Insula de Sud, şi Bay of Plenty şi Golful Hawke, din Insula de Nord. Lipsa poluării şi stratul subţire de ozon sunt cauza unui soare strălucitor şi a unui nivel ridicat al radiaţiilor ultraviolete.

 

Alte insule ale Noii Zeelande

Insula Stewart, la extremitatea sudică a ţării, este cea de-a treia insulă ca mărime a Noii Zeelande. în ciuda localizării sale la o latitudine sudică, insula are un aspect tropical datorită apelor care o înconjoară, ce vin din zonele nordice, mai calde.

Insula Great Barrier este cea mai mare insulă din nord, aproape de Auckland, în Golful Hauraki. O altă insulă importantă, Waiheke, este considerată, de fapt, o suburbie a oraşului.

Noua Zeelandă revendică şi un număr de insule solitare, singurele locuite fiind Insulele Chatham, la 800 km de Christchurch. Chatham şi mult mai mica Pitt sunt principalele insule din acest grup aspru şi izolat. Ele au fost colonizate de moriori, popor polinezian, care a dezvoltat o cultură diferită de cea maori. încă există dispute dacă aceştia se trag din maorii din Insula de Sud, sau dacă au ajuns direct din altă regiune a Polineziei.

Printre celelalte insule se numără Kermadec, la jumătatea distanţei dintre Noua Zeelandă şi Tonga, insulele subantarctice Campbell şi grupurile de insule Snares, Antipode, Bounty şi Auckland, toate faimoase pentru speciile de păsări existente pe teritoriul lor.

 

Vegetatia si Fauna Noii Zeelande

Intr-o Nouă Zeelandă izolată de restul lumii timp de mai bine de 80 de milioane de ani, au apărut o floră şi o faună unică. Pădurile primitive s-au dezvoltat înfloritor, iar păsările fără aripi au putut să crească în voie, fără teama de prădătorii cu sânge cald (în aceste ţinuturi nu existau mamifere terestre, cu excepţia a două specii rare de lilieci). Printre speciile unice întâlnite în Noua Zeelandă se numără kiwi, o pasăre fără aripi, cu ciocul lung, cel mai mare papagal din lume care nu zboară (kakapo), o specie preistorică de reptile (tuatara), cea mai grea insectă (weta) şi copacul cel mai voluminos din lume (kauri).

Pădurile din Noua Zeelandă sunt dominate de Podocarpus, veche specie de conifere din Emisfera Sudică, dar în zonele mai reci se întâlnesc mai frecvent fagi. Pădurile dese găzduiesc o multitudine de ferigi, dintre care unele arată ca nişte copaci giganţi. în zonele subalpine domină smocurile de iarbă şi arbuştii. în regiunile joase, inul se întâlneşte frecvent, din frunzele lungi producându-se fibrele textile utilizate pentru ţesăturile maori.

Printre speciile de păsări bogat reprezentate în această parte a lumii se număra, odinioară, şi gigantul moa, un văr fără aripi al păsării kiwi, ce avea peste 3,7 m înălţime. Vânătorii maori însă au şters urma acestei păsării, ce constituia o pradă destul de uşoară. Alte păsări, care nu zboară şi sunt pe cale de dispariţie, ar fi takahe, cu un penaj strălucitor albastru-verzui şi un cioc gros şi roşu, precum şi kakapo, papagalul gigant, ce poate cântări până la 3 kg.

Alte specii de papagali mai prolifice sunt kaka şi cheeky kea, ce se întâlnesc în regiunile alpine şi în parcări, unde le place să ciugulească din cauciucul ştergăţoarelor de parbriz. Păsările de curte indigene sunt weka şi coloratul pukeko. Şi păsările marine s-au înmulţit repede, acestea fiind reprezentate de albatrosul regal, cu o anvergură a aripilor de 3 m, care îşi face cuibul în Peninsula Otago, lângă Dunedin.

în ceea ce priveşte amfibienii din Noua Zeelandă, aceştia numără patru specii primitive de broască. Printre reptile se numără tuatara, ce-şi are originea în urmă cu 200 milioane de ani, de pe timpul dinozaurilor. în Noua Zeelandă nu există şerpi, singurul animal veninos fiind o specie rară de păianjeni, katipo.

în ciuda lipsei mamiferelor terestre, în apele mării trăiesc multe specii cu sânge cald: balene, delfini, foci, lei de mare şi o multitudine de pinguini.

Related posts

Leave a Comment