O incursiune in tainele Religiilor Lumii (Partea 1) Iudaismul

Incepand de astazi, ne propunem, pe langa discutiile legate de destinatiile lumii, sa vorbim si despre culturile popoarelor. Cultura unui popor este ceva mai vast, cuprinzand deopotriva artele, limba vorbita, obiceiurile si traditiile istorice. Insa, cea mai importanta componenta a ei, este cea spirituala, cea care tine de religie. Pe de o parte, o facem din motivul conform caruia subiectul apartenentei popoarelor la un anume tip de religie a fascinat dintotdeauna. Dintr-o alta perspectiva, este foarte important sa cunosti particularitatile culturale (in speta cele de natura religioasa) ale unui popor din calitatea ta de turist. Pentru inceput, vom vorbi despre Iudaism, cea mai veche religie teista.

Cuvant introductiv

Iudaismul, cunsocut si ca „religia mozaica” (dupa Moise) este religia poporului evreu. Conceptele de baza ale Judaismului au stat la baza aparitiilor ulterioare ale Crestinismului si Islamismului. Termenul in sine are semnificatii usor de aniticipat, ce au o legatura directa cu Iuda si Regatul sau ce au capitala la Ierusalim.

Istoria consemneaza trei perioade mari pe parscursul carora s-a desfasurat aceasta religie si totodata transformat. Prima perioada este incadrata istoric ca cea a Templului din Ierusalim, urmand cea Talmudica si continuand cu cea Rabinica (inceputa odata cu sec. 4 D.Hr.).

O componenta importanta a Iudaismului si poate aspectul care atrage cel mai puternic, este constiinta (absenta din alte religii) de a „apartine unui popor unic”, lucru ce a facilitat o unitate extraordinara de-a lungul veacurilor. Desigur, au existat si divergente care mai persista si in prezent, fara a pune totusi sub semnul intrebarii unitatea lui fundamentala.

 

Notiuni generale despre cei 2000 de ani in exil ai poporului evreu

Nu de putine ori auzim in media, presa sau in cartile de specialitate despre cei 2000 de ani de exil ai poporului evreu, lucru asupra caruia trebuie sa ne aplecam atent si poate sa il explicam. Pentru a evoca pe scurt cadrul istoric al religiei lui Israel, una din care provine Iudaismul actual, precum si marile sisteme de gandire care continua sa influenteze comunitatea evreiasca mondiala, este necesar sa ne raportam pentru inceput la evenimentele ce l-au intemeiat, unele ce isi gasesc radacinile in perioada antica. Biblia marturiseste in amanunt despre iesirea din Egipt, daruirea Toeri catre vechii evrei, cucerirea Tarii Sfinte si construirea Templului. Ea relateaza de asemenea si distrugerea Templului din Ierusalim, exilul si captivitatea din Babilonia, reintoarcerea sub conducerea lui Exdra si a lui Neemia, reconstruirea Templului si a doua distrugere a acestuia de catre Titus. Sub aceasta presiune a istoriei, Iudaismul s-a vazut nevoit sa renunte la spiritul sau sacrificial si sa intituie la nivel de Biserica rugaciunile zilnice (dimineata, la pranz si seara). Nevoit sa intre in era diasporei, dupa cea de-a doua distrugere a Templului, care se petrece in 70, Exilul poporului evreu avea sa dureze cam 1880 de ani si sa ia sfarsit – cel putin oficial- odata cu intemeierea statului Israel, lucru petrecut in anul 1948. Daca pana la momentul stabilirii statului Israel, Iudaismul avea o puternica organizare politica, acum el intra intr-o noua paradigma, aceea a solidificarii edificiului religios. Edificiul religios trece sub coordonarea speciala a clasei rabinice. Documentele religioase (despre care vorbeste si Jean Delumeau in cartea sa,  Religiile lumii) sunt Misna, Talmudul si Midras. Insa, nu trebuie sa omitem si o alta dogma importanta a Iudaismului ce se preocupa de normarea modului de comportare in viata curenta dupa legile evreiesti, ce poarta numele de halaha.

 

Pilonii dogmatici ai Iudaismului

 

Midras-Desemneaza exegeza homiletica, adica aceea a doctorilor Talmudului. Midras acopera, ca sa spunem asa, o perioada de peste 700 de ani, cuprinsa intre secolele 4 si 5 si 12.

Misna– Derivata din verbele „a repeta”, „ a studia” sau „a elabora” o dcotrina ale limbii ebraice, Misna are intelesul pur, de doctrina. Conform Talmudului, Misna se refera strict la pasajul care trebuie interpretat.

Talmudul– Talmudul este strict ceea ce se invata sau studiaza. In religia evreiasca, desi scris, ca oricare alta carte, Talmudul reprezinta echivalentul intelegerii orale. Astfel, o pagina din Talmud se prezinta in urmatoarea forma: O parte din Misna este comentata de rabini (in general, in limba aramaica). Aceasta parte interpretativa propriu-zisa se numeste Ghemara, in opozitie cu Misna. Ansamblul celor doua parti ofera notiunea de Talmud. Conform cu Jean Delumeau, Talmudul este practic un studiu riguros al Torei.

Tora– Tora este invatatura pura. In sensul principal religios, exista o Tora scrisa si o Tora orala, aceea care a fost consemnata in ansamblul reprezentat de Talmud si Misna.

 

Principiile credintei

Dumnezeu si providenta

Evreul descopera in Dumnezeul Bibliei o fiinta suprema si imediat apropiata lui. De fapt, Scriptura nu pune propriu-zis problema existentei divinitatii si nu se preocupa sa intemeieze pe ratiune prezenta unui Dumnezeu creator. Spre deosebire de religiile specifice Vestului, vechii rabini ai Talmudului, contemporani cu aparitia Crestinismului, s-au ferit de aceasta abordare, pentru ca exista pericolul, ca in cele din urma (lucru care se intampla astazi) , viziunea asupra unui Dumnezeu care a dat nastere lumii sale printr-un simplu act de vointa, de putere, sa trezeasca indoieli in ceea ce priveste unicitatea absoluta a esentei divine. Aici a intervenit geniul rabinilor de la vremea respectiva, care au justificat existenta unei „Tore orale”, adica o carte care sa fie pe intelesul oamenilor. Prin asta, s-a eliminat practic o problema teologica care anima si acum marile biserici din Vest, una care a nascut cele mai aprinse discutii legate de crearea unui Univers de catre un Dumnezeu. Pe scurt, in viziunea rabinica alucrurilor, se considera ca limbajul omenesc nu este in stare sa exprime relatii transcedentale. In acest context, omul ramane simplu si se ocupa de lucrurile simple.

 

Rolul pe care il joaca omul

Povestea biblica spune ca Dumnezeu l-a creat pe om la finalul operei sale, semn ca l-a conceput, de la origine, ca incununare a intregii creatii. Acestei fiinte, inzestrata cu limbaj, deci cu ratiune, Domnul i-a incredintat poruncile sale, printre altele si interdictia de a consuma din fructul unui anumit arbore. Traditia evreiasca nu precizeaza care anume arbore, pentru ca- „sa nu-l faca de rusine”; daca ar fi facut altfel (considera Delumeau), oamenii si-ar aminti mereu de un asemenea blestem. Traditia crestina in particularitaea ei, este cea care a afirmat ca era vorba de un mar.

Intrebarile legitime care rezulta dintr-o asemenea invatatura sunt urmatoarele: Oare omul este liber? Are el puterea sa nu se supuna lui Dumnezeu? Soarta lui este pecetluita dinainte? Mai exact, in Biblie, omul este direct inzestrat cu liberul-arbitru, dar trebuie totodata sa se confrunte cu raul de care Dumnezeu nu este raspunzator.

In Iudaism omul este fortat sa respecte poruncile divine, astfel ca pentru evreu, acesta este cel mai bun mijloc sa duca o viata echilibrata si sa isi asigure, dupa moarte, partea de fericire oferita de viata de dincolo. Spre deosebire de alte religii, crearea omului reprezinta o ruptura in univers. Venind pe lume, omul rupe un spatiu si o bariera, asemenea smulgerii fructului unui arbore. Este benefic pentru om faptul ca a fost creat? Inteleptii interpreti ai Talmudului au ajuns la concluzia ca omul ar fi facut mai bine sa nu fi venit pe lume (daca aceasta ar fi depins de el). Dar, devreme ce a fost creat, omul este obligat sa dea un sens existentei sale, cu alte cuvinte, el trebuie sa se asume, sa se implineasca.

In opozitie cu crestinismul, Iudaismul nu se infatiseaza ca o religie ce denigreaza materialul. Desigur, el se distanteaza de preocuparile strict materiale, proslavind departarea de bunurile acestei lumi si predica incomensurabila valoare a lumii eterne. In acest fel trebuie inteleasa antagonia dintre haie sa’a (trairea clipei, adica lucrurile vremelnice) si haie olam (viata eternitatii, ceea ce tine de spiritual).

Dar Iudaismul nu transforma aceasta dualitate fireasca, importiva careia omul nu se poate opune, intr-un dualism ce nu poate fi depasit. Astfel, nu condamna bogatia si in acelasi timp nu o socoate ca fiind o virtute.

Extraordinarele diferente teologice dintre Iudaism si celelalte religii, deriva tocmai din ideea conform careia, el face din viata pe cealalta lume un ideal, dar cu mentiunea ca n-o erijeaza intr-o valoare absoluta, superioara oricarei alta. Aici, pe pamant, omul se poate depasi neincetat si isi poate converti lipsurile in calitati pozitive. Putinul, devine oportunitate. De exemplu, dogmele iudaice vad procreerea ca unicul mijloc prin care omul isi poate prelungi existenta si isi poate asigura continuitatea chiar si pentru vremea in care va trece in vesnicie.

Trebuie precizat ca Talmudul face o distinctie clara intre oamenii lui Israel. Exista pe de o parte omul simplu (cel care nu face parte din clasa inteleptilor, nici din cea a eruditilor) si de cealalta parte omul care are acces la Sehina (Prezenta Divina). Invatatura iudaica il povatuieste pe primul sa isi dea fiica de nevasta unui talmid haham (discipol al inteleptilor) spre binele suprem: daca nu poti sa te dedai tu insuti studiului, trebuie sa imparti cu marinimie banii si sa permiti astfel ca cei a caror vocatie autentica este sa se conscare Torei existenta pentru a se dedica studiului.

Dupa Delumeau, opusul elevului invatatilor nu este altul decat am ha-aret- omul din popor, adica cel fara de cultura. Pe acesta Talmudul il considera ca fiind acea fiinta care nu recita Sema Israel, partea cea mai importanta din liturghia de dimineata si de seara.

Teologia rabinica vorbeste despre o viata intr-o lume mai buna vazuta din perspectiva descrierii pe care i-a facut-o profetul Isaia si cunsocuta drept „epoca mesianica”, care e drept, corespunde cu ceea ce Kant numea „domeniul scopurilor. Este vorba despre un timp in care omul nu va mai fi lup pentru alti oameni, incat si animalele vor fi atinse de un tip de „har universal”, de vreme ce nu va mai exista nici vanator, nici vanat.

 

Viata de apoi

Si in acest caz, teologia iudaica promoveaza doua tipuri de „viata de apoi”: una populara si una pentru elite. Potrivit versiunii populare, Dumnezeu este vazut precum un „bucatar” care l-a pus pe Leviathan intr-un vas de saramura si care a pastrat vin din strugurii originari. Cei drepti, care au binemeritat Tora lui Dumnezeu in decursul vietii pamantene, vor fi invitati la acest festin paradisiac. In schimb, omului virtuos, Talmudul ii adreseaza un mesaj cu totul deosebit: atunci cand inteleptii trec in vesnicie, ei poarta pe cap coroane si se bucura de splendoara Prezentei Divine.

 

Rugaciunile si sarbatorile

Evreii au trecut de la cultul sacrificial la cultul sinagogal in urma unui lung proces istoric. Daca la origine, Dumnezeu se declara gata sa „mearga” peste tot unde va fi invocat Numele Sau, poezia sau liturghia evreiasca nu pot fi separate astazi de cultul din sinagoga. Sinagoga este un loc complex, este atat loc de rugaciune, cat si scoala, de aici decurgand relatiile stranse dintre casa de studii si casa de rugaciune. La inceputuri, evreii nu se adunau decat in preajma Sabatuui si a zilelor de sarbatoare.

Sambata este cea mai importanta zi intre sarbatorile evreiesti, fiind considerata ziua de odihna a Creatorului dupa zilele de facere a lumii. Ca si in celelalte religii, in ziua de odihna este interzis lucrul.

Alte obiceiuri

 

La opt zile de la naştere, copilul de sex masculin este circumcis, acesta fiind un semn al legământului cu Dumnezeu, potrivit religiilelumii.weebley.com. Majoratul religios pentru fete este la vârsta de 12 ani, iar pentru băieţi la 13 ani.   De asemenea, practicanţiilor religiei iudaice le este recomandat portul anumitor veştminte cum e cazul Kippah-ului (un acoperământ pentru cap) sau tallitul (obiect vestimentar asemănător unei eşarfe utilizat în timpul rugăciunii).

Related posts

Leave a Comment