Top 5 motive sa iti petreci vacanta in Spania

Spaniolul tipic a disparut cu mult timp in urma. In secolul al XIX-lea, scriitorii  şi artiştii ţeseau imagini despre un tărâm locuit de femei voluptuoase, cu părul negru şi ochii de foc şi de bărbaţi cu mustaţă, cu înfăţişare pitorească. Dacă îi vei căuta acum pe aceşti oameni, vei fi dezamăgit, în condiţiile în care Spania ocupă un loc aparte în reţeaua globalizării. Cu toate acestea, dincolo de suprafaţă se află o structură complexă de diferenţe regionale şi de tradiţii profund înrădăcinate, pe care nici măcar tinerii smartphone-uri nu le-au abandonat.

Fie că este catalan, basc, galician, astunian, cantabrian, aragonez, din Extremadura, Valencia sau din La Mancha, fie că este murcian, andaluz, din Insulele Baleare sau Canare, spaniolul secolului al XXI-lea este strâns legat de rădăcinile sale, obicei ilustrat de sărbă­torile locale cunoscute sub denumirea de fiesta şi de limba în sine. După o îndelungată oprimare în vremea dictatorului General Franco, care a murit în 1975, identităţile regionale au trecut printr-o revigorare explozivă, având în vedere impulsul acordat de autori­tăţi celor 17 comunităţi autonome, create prin noua constituţie din 1978. Spania este în prezent ţara cea mai descentralizată din Europa. Separatismul a ajuns la extrem şi a provocat atacuri teroriste în Euskadi (Ţara Bascilor), în timp ce regiunea Catalunia a reuşit să păstreze o abordare mai pragmatică. Loialitatea regională se fragmentează mai departe, de la provin­cie la provincie, de la oraş la oraş şi de la sat la sat. Nu există vreo Spanie sau vreun spaniol ca atare. în locul lor, vei întâlni un spirit local pasionat, mai ales sub auspiciile culturii dominante, cea castiliană, şi îndră­gostit de excese vizibile în calendarul activităţilor.

Spania este în mişcare. Vei găsi andaluzi lucrând în Catalunia, fermieri castilieni în şomaj care migrează în Euskadi şi Madridul care îmbrăţişează nou-veniţii din fiecare regiune. Descendenţii romanilor trăiesc în Asturias, iar cei ai şvabilor, în Extremadura şi Castilia. Mult mai distinctă şi bine diferenţiată de curentele principale este comunitatea ţiganilor, veche de 500 de ani, vizibilă peste tot în Andaluzia. Ţiganii îşi atrag intoleranţa în valuri, iar din anii 1990 încoace, acest lucru se întâmplă cu o altă minoritate foarte vizibilă din ţară, muncitorii imigranţi din Africa de Nord. Catalana, galiciana şi basca sunt limbi diferite, la fel cum sunt diferite accentele regionale. Fiecare insulă din Arhipelagul Canare are accentul său specific, iar tonalităţile neclare, estompate din Andaluzia diferă de vorbirea animată şi asemănătoare rafalelor de mitralieră a madrilenilor. Acesta este un aspect pe care s-ar putea să nu-l cunoşti în staţiunile blânde de pe coastele Spaniei, unde e foarte posibil să găseşti indicaţii şi în engleză şi germană, în afară de spaniolă, perspectivă asupra Spaniei, care descrie ţara din punctul de vedere al împărţirii între Coastele Mediteranei (costas), invadate de pensionari din nor­dul Europei şi de doritori de soare, şi interiorul vast, unde plouă puţin. Teritoriul din interiorul ţării este inima Spaniei reacţionare, fiind un spaţiu în care locuitorii din zonele rurale abia cunosc oraşul alătu­rat, iar densitatea populaţiei scade sub 30 de locui- tori/1,6 km2. Catolicismul este stăpânul acestor teritorii – cele două Castilii, Aragon şi Extremadura -, unde zilnic se aude sunetul clopotelor.

In marile oraşe, scenariul este cu totul altul. Barcelona, capitala Cataluniei, este unul dintre marile centre culturale ale Europei, iar locuitorii oraşului ira­diază o prosperitate, o încredere şi un rafinament care nu mai pot fi regăsite nicăieri în Spania. Deşi nu îi adoptă imediat pe străini, ei exemplifică o veche zicală potrivit căreia de îndată ce vei ajunge să-i cunoşti, îţi vor deveni prieteni pe viaţă. Madrid, capitala ţării şi cel mai mare oraş din Spania, cu o populaţie de numai trei milioane de locuitori, s-a dezvoltat în ceea ce priveşte avangardismul şi stilul, pe fondul unei creşteri a afaceri­lor şi a înfloririi galeriilor de artă. Locuitorii mai toleranţi şi mai relaxaţi ai Madridului au o adevărată aplecare spre viaţa nocturnă şi plină de aventuri. Madrilenii sunt cei care au creat şi răspândit la movida (mişcare socio­culturală, influenţată de creşterea economică şi de explozia libertăţii după moartea lui Franco), care a fost o ridicare a hedonismului şi a creativităţii, înfloritoare ca urmare a curentului rock-and-roll, corelat cu un nou val de artişti, regizori şi muzicieni. Al treilea oraş ca mărime din Spania este Valencia, ai cărei locuitori combină atitudinea de laissez-faire specifică sudului cu dinamismul catalan. în calitatea sa de amplasament pentru Cupa Americii, oraşul a înregistrat o regene­rare masivă. Sevilla, Zaragoza (care a găzduit Expo 2008), Malaga şi Bilbao sunt următoarele oraşe, într-o atitudine diferită, care oscilează de la exuberanţa sudică la urbanismul inteligent şi spiritul practic industrial.

                                                La Sagrada Familia- Barcelona

In total, Spania are 45 de milioane de locuitori şi, ca un element specific vremurilor actuale, se confruntă cu îmbătrânirea demografică. Rata nata­lităţii în scădere ar putea transforma Spania în ţara cu cea mai îmbătrânită populaţie din lume până în 2050. Cu toate acestea, tendinţa a fost compensa­tă de valuri masive de emigrare. Din totalul popu­laţiei, 11% este născută în alte ţări. îmbunătăţiri au existat şi sub alte aspecte. Astfel, şomajul, care depăşea 20% în anii 1990, este acum de 8%, iar în ceea ce priveşte politicile de mediu, Spania este unul dintre pionierii sectorului energiei alternative. Spania, ca naţiune, a suferit transformări sociale, politice şi economice mai mari decât cele mai multe popoare vest-europene. Şi, în pofida faptului că beau şi fumează într-un abandon plin de bucurie, spaniolii se bucură de o speranţă de viaţă excepţională. Secretul ar putea consta în faptul că 87% din popula­ţie se declară fericită – cheia spre specificul Spaniei.

Festivalurile Spaniei

Fiesta unui sat sau a unui oraş este un prilej de rela­xare pentru toţi. Aceasta este perioada de apogeu a anului, în care oameni de obicei foarte demni şi ma­nieraţi – adică majoritatea spaniolilor – ies pe străzi şi dansează toată noaptea. Tradiţia domină încă afectul colectiv, în pofida răsturnărilor sociale radi­cale din ultimele decenii, iar această tendinţă este improbabil să se schimbe în viitorul apropiat. Zilele sfinţilor reprezintă cele mai obişnuite prilejuri de fiesta, dar vei întâlni şi o întreagă multitudine de sărbători pitoreşti, legate de evenimente sezoniere, istorice sau religioase, fiecare dintre acestea însem­nând participanţi costumaţi, mâncare, băutură, muzică şi dans. Bătăliile stilizate între mauri şi creş­tini, bătăile cu vin din Rioja, cursa de tauri din Iruna (Pamplona), focurile în aer liber şi figurile alegorice din Valencia, piramidele umane din Catalonia, horse-branding (tunsul cailor) – un obicei care Spaniolii nu se tem de moarte, lucru pe care întreaga istorie, de la Conchistadori la Inchiziţie şi la Războiul Civil, îl subliniază cu măiestrie. Caracterul teatral şi testarea limitelor sunt caracteristici de durată ale psihicului naţional.

 

Minunatia Reliefului, Florei si Faunei

Spania are o suprafaţă vastă, cu diverse caracteris­tici. Peisajele Spaniei creează un tablou impresio­nant, fie că este vorba despre văi verzi luxuriante, de stânci abrupte de granit sau de terenuri aride. Nici o altă ţară europeană nu poate concura cu splendoarea, sălbăticia şi intensitatea peisajelor de-aici, fie că strălucesc sub căldura arzătoare, fie că sunt bătute de burniţă sau vânturi îngheţate de iarnă. Spaţiul domină, orizontul pare infinit, oraşele sunt rare, iar clima este una a extremelor. în ianua­rie, în Insulele Canare poţi face baie, în timp ce în Ţara Bascilor cade o burniţă constantă – sirimiri. Castilienii sunt afectaţi de un vânt aprig, andaluzii se bucură de blânde raze de soare, iar catalanii coboară pe pârtii de schi.

                                              Zapada pe Muntii din Alpujarra

De la bariera naturală a Pirineilor şi prelungirea sa vestică, Sierra Cantábrica (505.957 km2), terenul coboară spre sud, prin meseta spaniolă (podişul) Castiliei, spre vârfurile Sierra Nevada şi deşertul calcaros din estul Andaluziei. Lanţurile muntoase, denumite sierras, traversează peninsula în zigzag. Altitudinea medie din Spania se află pe locul doi în Europa, după Elveţia. în Spania, şoselele şi satele sunt situate la cea mai ridicată altitudine din Europa, în Sierra Nevada. Predominanţa lanţurilor muntoase adesea spectaculoase este unul dintre motivele forţei tradiţiei din Spania, în condiţiile în care comunităţile montane izolate aveau cândva un foarte redus contact cu evoluţiile socio-culturale ale oraşelor. Dezvoltarea comunicaţiilor şi a infras­tructurii din ultimii 20 de ani a crescut accesibilita­tea între cele mai multe dintre aceste comunităţi, deşi nu pentru toate. La fel ca peste tot, climatul se schimbă: gheţarii din Munţii Pirinei se topesc zăpada devine mai rară în Sierra Nevada, iar ploile sunt extrem de rare, cu excepţia nordului îndepăr­tat. Lipsa de apă şi deşertificarea sunt principalele motive de îngrijorare din Andaluzia. Doar cinci cursuri mari de apă străbat Peninsula Iberică: Ebro, Guadalquivir, Guadiana, Tagus şi Duero. Fiecare dintre acestea are ramificaţii ce ajung doar nişte şuviţe subţiri de apă care seacă cel mai adesea. Cu toate acestea, Spania surprinde din nou, pentru că în aceste condiţii reuşeşte să se bucure de una din­tre cele mai fertile regiuni ale Europei, după cum arată culturile de orez şi terenurile irigate (huerta) din Valencia. Pajiştile şi livezile din Cantabria şi Asturias, la fel ca şi „buzunarele” de pe Costa del Sol, ascund adevărate raiuri de verdeaţă.

                                                                      Plaja El Arenal – Costa Blanca

 

Circa 90% din pădurile preistorice ale Spaniei se estimează că au dispărut cu mult timp în urmă. Astfel, acestea au făcut loc pentru lanuri de grâu, vii, măslini şi livezi, dar şi pentru o serie de tere­nuri aride, necultivabile, unde cresc doar cactuşii. Oazele împădurite care mai există găzduiesc peste 500 de specii, făcând astfel din Spania unul dintre locurile favorite ale Europei pentru amatorii de păsări (bird-watching). După zeci de ani în care nu au mai fost văzuţi, lupii şi urşii bruni încep să se înmulţească din nou în regiunile de nord-vest (Galicia şi Castilia-Léon) şi, respectiv, în Cordillera Cantábrica. Printre stejarii, fagii, frasinii şi teii care acoperă colinele mai joase e foarte posibil să întâl­neşti capre negre, căprioare şi chiar şi mistreţi. Zonele montane sunt totodată teritorii favorite şi pentru păsările de pradă, Spania găzduind circa 25 de specii, printre care eretele roşu, vulturii pleşuvi şi specia pe cale de dispariţie a vulturului imperial. Sudul Spaniei este un punct de oprire pe rutele de imigraţie dintre Europa, Africa şi Asia, iar ama­torii de păsări pot observa un număr impresio­nant de specii în pădurile de pin din Sierra de Cazorla, lângă Úbeda şi în zona dunelor de nisip şi a mlaştinilor din Parcul Naţional Doñana, la sud-vest de Sevilla. Pe cursurile de apă din interior poţi vedea păsări flamingo migratoare şi cocori europeni, în timp ce malurile apelor şi pădurile sunt populate de pupeze, granguri aurii, ciocăni- tori şi prigorii.

Flora este o altă atracţie a Spaniei, mai ales primăvara. în Spania cresc circa 7.000 de specii de plante, din care a zecea parte sunt specifice acestui spaţiu. Multe dintre aceste specii sunt varietăţi alpine şi înfloresc în cei mai înalţi munţi.

 

Gastronomia Spaniei

                            Preparand o Paella imensa in Sevilla- Andaluzia

Deşi Spania nu a reprezentat niciodată o destinaţie gastronomică în mod tradiţional, lucrurile s-au schimbat radical în ultimii ani, iar maestrul bucătar revoluţionar al Cataluniei, Ferran Adriâ, a devenit o vedetă internaţională. Arta culinară nu este tratată cu la fel de multă condescendenţă ca în Franţa, dar ingredientele folosite, din ce în ce mai rafinate, sunt la fel de bogate şi de variate ca şi clima sau spaţiul. Cunoaşterea temeinică a calităţii produselor de bază – uleiul de măsline extravirgin, de exemplu, jamón (şunca), brânza de oaie, anşoa, roşiile, fructe­le de mare sau partea cea mai suculentă din miel – este o moştenire tradiţională pe care o împărtăşesc chiar şi orăşenii. Exact la fel ca vinurile care au făcut un mare salt calitativ preparate mai sofisticate şi inventive. în fruntea acestei revoluţii gastronomice stă o nouă generaţie de maeştri bucătari. Toată lumea îl cunoaşte pe bucă­tarul veteran al nueva cocina (noua bucătărie) din San Sebastian, Juan Mari Arzak. în galeria numelor importante ale bucătăriei spaniole se află şi Pedro Subijana din Akelarre, Martin Berasategui în Lagarte şi Antoni Luiz Aduriz la Mugarit Catalanii, în afară de Adriă, se laudă cu nume celebre cum este cel al lui San Santamariâ în San Celoni, Joan Roca în Girona şi Carme Ruscalleda în Sant Pol de Mar. Madridul se mută adesea dintr-un bar în altul, mâncând, bând şi stând de poveşti, deşi multe localuri sunt destul de sofisticate în prezent. 

Prânzul este masa cea mai importantă a zilei, începând de la 2 p.m. în restaurante, este de obicei o alegere bună, iar spe­cialităţile zilei conţin cele mai proaspete ingrediente. Dintre specialităţile regionale amintim cochinillo (porcul fript suculent) în Castilia, rabo de torn (coada de bou) în Andaluzia, fabada (porc cu fasole) în Asturias, paella (fel de mâncare specific spaniol con­dimentat cu şofran care poate combina orez cu legume, carne de pui sau fructe de mare) în Valencia şi pulpo a la Gallega (caracatiţă în sos) în Galicia. Astfel, de la o bucătărie ţărănească de bază, mâncarea din Peninsula Iberică se dezvoltă într-o paletă gastronomică amplă, fin orchestrată şi servită cu o inimitabilă doză de bucurie tipic spaniolă. 

Istoria Spaniei

Denumirea de Iberia a aparutpentru prima data in secolul alVI-lea I.Hr., atunci cand  un scriitor grec s-a referit la oamenii care trăiau de-a lungul râului Ebre sau Ebro (Iberus). Istoria Spaniei este însă mult mai veche, din perioada în care primii strămoşi au traversat Strâmtoarea Gibraltar pentru întâia oară venind din Africa. Dovezile privind prezenţa umană (ca şi cea a ele­fanţilor şi a mamiferelor carnivore) au fost desco­perite în Andaluzia şi datează cu peste un milion de ani în urmă. în jurul anilor 25.000 Î.Hr., vânăto­rii şi culegătorii de fructe din Paleolitic creau pic­turi murale în peşteri, înfăţişând bizoni şi căprioare. Cele mai frumoase sunt în peşterile Altamira din Cantabria şi datează din jurul anilor 15.000 Î.Hr., cu mult înainte de construcţia dolmenelor din Antequera sau a talayot-ului din Insulele Baleare.

O anume cultură s-a conturat odată cu ibericii, despre care se crede că provin din Africa de Nord. Acestora li s-au alăturat celţii, rezultând populaţia celtiberică. Satele fortificate pe dealuri – denumite castros– din Galicia sunt vestigii ale culturii lor hibride avansate. în alte zone ale Spaniei există puţine semne ale unei societăţi ordonate, cu excep­ţia legendarului oraş Tartessos din Andaluzia. Acesta era Tarshish-ul biblic, o societate complexă şi ierar­hizată, între râurile Guadalquivir inferior şi Guadiana, la care au făcut referiri comercianţii feni­cieni în primul mileniu Î.Hr.

Fenicienii, grecii si cartaginezii

Schimbările majore s-au produs în primul mileniu Î.Hr. prin intermediul reţelei comerciale a unor popoare mult mai sofisticate din estul Mediteranei: fenicienii şi grecii. Resursele minerale bogate ale Spaniei i-au atras mai întâi pe fenicieni, care au venit la Câdiz în secolul al VIII-leaî.Hr. După aceştia au venit grecii, care s-au răspândit pe teritoriul peninsulei din numeroase puncte de pe coasta Mării Mediterane. Roata de olărit, moneda şi tehnologia fierului au fost câteva dintre contri­buţiile grecilor la societatea iberică. Cele mai vechi lucrări de artă din Spania – La Dama de Elche şi La Dama de Baza (ambele datând din secolele al IV-lea-al V-leaî.Hr.) – reflectă limpede influenţe est-mediteraneene.

Apusul soarelui pentru fenicieni a însemnat răsăritul acestuia pentru cartaginezi (originari din Cartagina, aflată în Tunisia modernă). Roma şi Cartagina erau în conflict în ceea ce privea controlul în bazinul Mediteranei, iar Peninsula Iberică reprezenta un pion în jocul lor. Influenţa greacă a luat sfârşit după ce cartaginezii s-au mutat la Tartessos, dar ibericii autohtoni au conti­nuat să se dezvolte, exportând vin, ulei de măsline, cereale şi zăcăminte din bogatele lor depozite minerale. în timpul Războaielor Punice (secolul al lll-lea Î.Hr.) dintre Roma şi Cartagina, locuitorii Peninsulei Iberice au fost angajaţi în armata lui Hannibal, care în cele din urmă a trecut Alpii în Italia. Reacţia Romei a fost de a distruge Cartagina în anul 202 Î.Hr., moment care a marcat începutul îndelungatei dominaţii romane asupra Europei, inclusiv asupra Hispaniei, denumire sub care era cunoscută Spania romană.

Spania romana

Pentru următorii 500 de ani, Roma şi-a lăsat amprenta asupra Spaniei, vizibilă încă şi azi în drumuri drepte, poduri, apeducte, amfiteatre, aşezări urbane şi în originea latină a limbii spa­niole. Oraşele Córdoba (Corduba), Tarragona (Tarraco) şi Mérida (Augusta Emerita) au deve­nit capitale ale celor trei provincii romane Baetica, Tarraconensis şi Lusitania. Şi alte nume­roase aşezări urbane sunt romane: Sevilla (Hispalis), León (Legio), Pamplona (Pompado), Zaragoza (Caesar Augusta).

                                 Podul Roman- Moscheea La Mezquita- Cordoba- Andaluzia

In minele Spaniei au continuat exploatările de aur şi argint, trimise în mari cantităţi la Roma, ca un fel de răsturnare ironică a ceea ce au făcut propriii prădători ai Spaniei cam o mie de ani mai târziu în Lumea Nouă. Iar pe măsură ce procesul de control al romanilor se înăsprea, cel de colonizare devenea romanizare. Valuri întregi de imigranţi romani s-au aşezat în H¡spania şi şi-au încetăţenit obiceiurile alături de cele ale ibericilor. Cea mai puternică rezistenţă în faţa romanizării a fost în nord şi în nord-vest, iar celtibericilor din Galicia li s-a permis să îşi păstreze tradiţiile şi numele. Ruinele unui castro (sat fortificat) celto-roman la Monte Santa Tecla, în Galicia. Sub legea romană, diverse preparate din peşte (anşoa sărat, sosul garum condimentat) şi peştele (tonul, macroul şi sardinele) s-au alăturat producţiei iberice deja prolifice. Concomitent, a înflorit cultura: Hispania a avut împăraţi romani iluştri, ca Traian sau Hadrian, învăţaţi precum Seneca (tatăl şi fiul), Marţial, Quintilian, geogra­ful Mela. Toţi aceştia, deşi născuţi şi crescuţi în Hispania, erau consideraţi categoric ca fiind de sânge roman, pentru că Roma păstra distanţa faţă de iberici. Stabilitatea şi prosperitatea au durat aproape trei secole, până când în scutul roman au început să apară fisuri, în jurul anului 300 d.Hr. Vulnerabilă, Spania a devenit expusă la năvălirile triburilor nordice, cum au fost francii şi vandalii, urmaţi în secolul al V-lea de şvabi şi vizi­goţi. Prin intermediul unor raiduri sporadice, aceştia au reuşit să distrugă structura politică şi socială clădită cu grijă. Imperiul Roman îşi trăia ultimele zile, iar economia Hispaniei s-a dezinte­grat, ca urmare a fluctuaţiilor bugetelor pentru apărare. în cele din urmă, în anul 409, vizigoţii (nemiloşi şi neînvăţaţi) s-au mutat pe teritoriul Hispanici.

Perioada vizigota

In următorii 300 de ani, istoria Spaniei a devenit o serie complexă de bătălii regionale şi monar­hice pentru supremaţie, consolidată într-o anu­mită capitala la Toledo şi ţara a fost unificată în 584, sub regele Leovigild. în 654, regele Recceswinth a stabilit un cod unic de legi bazat pe cel roman. Supuşii care nu erau obligaţi să respecte acest cod erau oamenii de pe munţii din nord (locui­torii Cantabriei, cei din Asturia şi bascii), care reuşiseră să-şi păstreze independenţa şi, respec­tiv, cei din sud, care au trăit o perioadă lungă de reglementări bizantine. La sfârşitul secolului al lll-lea, în Spania venise o legătură între biserică şi stat care a fost crucială în istoria Spaniei. Aceasta a fost o perioadă întunecată în Spania. Sistemul roman al proprietăţilor extinse (latifundios) deţinute de aristocraţie şi lucrate de sclavi virtuali a continuat sub noii invadatori.

Oraşele au decăzut, transformându-se în gru­pări de biserici şi mănăstiri fortificate. Evreii, care emigraserăm Spania în timpul Imperiului Roman, au fost obligaţi să se convertească sau să devină sclavi, situaţie exacerbată în 681 de Codul lui Erwig. Acesta legaliza măsurile antievreieşti şi con­solida sistemul de revenire a sclavilor la stăpânii lor. Foametea, disputele dinastice şi absenţa legii au creat o situaţie fragilă, uşor de exploatat în anul 711 însă, în Gibraltar a debarcat o armată de berberi (popor indigen din nordul Africii). Acesta urma să fie începutul unei ere noi care a durat mai mult de şapte secole.

Mostenirea maura

După moartea profetului Mohammed (570-632), cea mai mare parte a Arabiei şi a Africii de Nord a intrat sub influenţa islamului, o religie nouă, egalita­ristă. Vestea unor noi cuceriri în Spania anarhică – cunoscută sub denumirea de Al-Andalus, ceea ce însemna „Insula Vandalilor” – a ajuns la Ifriqiya, o victorie decisivă asupra regelui vizigot Roderic, au avut nevoie de doar trei ani pentru a-şi desă­vârşi cucerirea. Berberii s-au aşezat în regiunile aride care semănau cu zona Munţilor Atlas în care se născuseră ei. Până în secolul al IX-lea, latina a fost înlocuită de arabă şi de limba locală romanică. Succesul rapid nu este greu de explicat, în condi­ţiile în care islamul îmbrăţişase ideea toleranţei religioase, permiţând evreilor şi creştinilor o liber­tate religioasă deplină, iar sfârşitul legilor romane a adus libertate sclavilor din Peninsula Iberică. Pe de altă parte, oponenţii vizigoţi ai maurilor au fost atraşi în conflicte menite să-i despartă, care nu au avut de oferit cetăţeanului de rând nimic altceva decât vărsare de sânge.

                                                                       Alhambra din Granada

Singurul revers al acestui uimitor avans militar a fost bătălia de la Covadonga din anul 718, când principele asturian Pelayo a dat armatei semilunii prima lovitură. Această înfrângere maură a fost una semnificativă, pentru că a lăsat o porţiune de teritoriu nemusulman. în secolul următor, tendinţa s-a extins pentru a acoperi întreg nor­dul Spaniei, de unde s-a transmis treptat spre sud, culminand cu victoria monahilor catolici.

 Cuceritorii arabi şi soldaţii lor berberi şi-au ales un conducător musulman important: Abd ar-Rahman din dinastia Ummayad a Damascului, succesorii profetului Mohammed însuşi. Fugind după răstur­narea familiei sale, acesta a ajuns în Córdoba în 756 şi a înfiinţat emiratul Al-Andalus, ce acoperea teritorii până la Munţii Pirinei. Astfel a început perioada de aur a Spaniei Islamice, în centrul căreia se afla Córdoba, secondată de Sevilla şi Málaga. Agricultura s-a diversificat şi a prosperat pe măsură ce au fost instalate sisteme sofisticate de irigaţii. în Spania a fost introdusă cu succes cul­tivarea orezului, şofranului, bumbacului, a lămâilor, smochinelor şi curmalelor. Printre filosofii, oame­nii de ştiinţă şi scriitorii care veneau la Córdoba din întreaga lume musulmană au început să înflo­rească preocupări cărturăreşti, la fel ca şi printre evrei, creştini (cunoscuţi sub denumirea de mozá­rabes) şi printre localnicii convertiţi la islamism. Diversitatea socio-religioasă a fost răspândită de mii de sclavi aduşi din estul şi din nordul Europei şi din Sudan, care aveau posibilitatea de a primi un rol important în clasele conducătoare dacă se converteau la islamism, iar ceea ce ar fi putut deveni un adevărat cuib de viespi s-a contopit de fapt astfel încât a creat o civilizaţie înfloritoare – cea din Al-Andalus.

                                                 Banos Califal- Cordoba

în unele privinţe, această societate nou-urba- nizată reprezenta o versiune înfrumuseţată a celei a precursorilor romani. Fundaţiile romane au fost întrebuinţate la reconstrucţia oraşelor care se dărâmaseră sub vizigoţi, dar arta şi meş­teşugurile islamice au mers mult mai departe de restaurare. Au fost construite palate, fortă­reţe, băi publice, şcoli, moschei, fântâni şi grădini de o frumuseţe incredibilă. La apogeu, în secolul al X-lea, când populaţia oraşului ajunsese la 100.000 de locuitori, Córdoba rivaliza numai cu Bagdadul şi Constantinopolul. Chiar şi azi, Marea Moschee – La Mezquita, este o imagine inegalabilă.

Nu totul însă era grozav pe tărâmul Al-Andalusiei. Asupra necredincioşilor din nord erau date atacuri sporadice, pentru a li se cere taxe şi biruri sub ameninţarea morţii. Sub domnia despotică a lui Al-Hakem I (796-822), disidenţii au fost decapitaţi, iar violenţa s-a accentuat. După un răgaz de îmbogăţire culturală, neliniştea şi revoltele au revenit în secolul al X-lea. încă o dată, situaţia precară a fost salvată de un condu­cător luminat – Abd ar-Rahman al lll-lea (912-961), care moştenise părul roşcat şi ochii albaştri de la mama sa bască (sau francă). Tăind toate legăturile cu Bagdadul, acesta şi-a luat titlul de calif în anul 929, a preluat puncte strategice în nordul Africii (Melilla, Ceuta şi Tánger), pentru a înlătura ameinţările teritoriale şi a-şi reafirma puterea militară în faţa regatelor creştine din nordul Spaniei. Complexul somptuos al acestuia din afara Córdobei, Medina Azahara, a devenit alt simbol de glorie pentru Al-Andalus.

Spectacolul grandios de putere a fost urmat de o perioadă de slăbiciune dinastică în timpul domniei lui Hisham al ll-lea (976-1013), care s-a bazat pe premierul săuyemenit, nemilosul Al-Mansur (940-1002), într-o aşa măsură încât acesta şi-a luat-o ca amantă pe însăşi mama cali­fului. Ambiţia militară a lui Al-Mansur nu avea nici ea limite şi, pentru o vreme, León, Barcelona şi Santiago de Compostella s-au înclinat în faţa puterii sale. Până la începutul secolului al Xl-lea, după moartea lui Al-Mansur, califatul a căzut pradă conflictelor facţionale care au determinat în 1031 destrămarea completă a califatului în mici regate (taifa). în cele trei secole de la înfiin­ţarea sa, Al-Andalus a cunoscut multe înfloriri şi căderi, după care a apărut la orizont un nou val de invadatori musulmani, almoravizii.

Almoravizii erau un grup fanatic de musul­mani berberi care au creat un regat ce se întin­dea peste Africa de Nord, din Maroc până în Senegal. Conducătorii taifelor i-au chemat în Spania, să-i ajute să combată succesul din ce în ce mai mare al lui Alfonso al Vl-lea de Castilla y León, care cucerise Toledo în 1085. Liderul almoravizilor, Yusuf, s-a îndrăgostit de Al-Andalus şi, după ce l-a învins pe Alfonso în 1086, s-a hotărât să rămână, punând astfel bazele urmă­toarei dinastii maure.

Cu toate acestea, dominaţia maură asupra Spaniei era în declin, iar pentru următorii 40 de ani, creştinii din nord au fost cei care au preluat iniţiativele. Făcând razii în teritoriile musulmane de la liniile de apărare ale castelelor lor de pe cursul râurilor Ebro şi Duero, aceştia şi-au extins treptat dominaţia spre sud. De altfel, creştinismul se afla şi într-un proces de consolidare, mulţu­mită Căii Sfântului lacob (cel mai lung drum de pelerinaj din Europa, care se termină la catedrala din Santiago de Compostella, care a adus în Spania o mulţime de pelerini stră­ini.

 

 

 

 

 

Bibliografie: National Geographic

Related posts

One Thought to “Top 5 motive sa iti petreci vacanta in Spania”

  1. Dexfoors

    Oh my goodness! an incredible article dude.

Leave a Comment